Archive for Octombrie, 2009

■ Taximetrist in Romania

31/10/2009

Din cliclul contradictii romanesti, astazi cate ceva despre legislatia auto.

Taximetristi vs profesionisti

La noi in tara taximetristul nu este considerat profesionist si nu are parte de pregatire speciala. Trebuie doar sa aiba carnet de conducere de cel putin 2 ani de zile si un atestat, care se ia extrem de usor, multe scoli de soferi inlesnind (aranjand) aceasta.

Pe de alta parte, faci scoala de profesionist, sa zicem pentru categoria C, sau CE, sau D. Dupa ce ai carnetul cu respectiva sau respectivele categorii, tot nu ai voie sa conduci autovehicule de acel tip, fara…atestat profesional. Acest atestat este doar o modalitate de a castiga statul niste bani, caci examenul pentru el cuprinde doar teorie. Asta in conditia in care scoala de prefesionisti e mai serioasa decat cea de amatori si omul care da la profesionisti deja stie sa conduca, avand B-ul.

Ai putea intelege ratiunea de a fi a atestatului, daca s-ar da nu stiu ce probe practice deosebite: sa parchezi tir-ul nu stiu cum, sa faci nu stiu ce manevre, un poligon. Dar nu. Si acum iata contradictia: deci, ca sa transporti cartofi, ciment, fier sau balegar cu camionul, ai nevoie de atesatat profesional.

Dar ca sa transporti persoane in regim de taxi, nu ai nevoie de nimic special, decat sa ai carnet de peste 2 ani. Caci, am mai spus, atestatul de taximetrie se ia fluierand.

De aceea avem atatia taximetristi care sunt mai mult ciocanari decat soferi, tot felul de dubiosi ajung sa stea in maieu cu tigara in gura in asteptarea clientilor.

Cred ca s-ar cuveni ca:

● taximetristul sa fie considerat profesionist si sa aiba nevoie de cel putin categoria D1 pentru a practica, chiar daca nu conduce masina de categoria D1 ci B. Sa se tina cont ca transporta persoane.

● taximetristul sa aiba varsta minima de 21 de ani

● taximetristul aiba parte de un curs special in care sa invete notiuni elementare de buna cuviinta, ca sa stie cand sa vorbeasca si cand sa taca, sa fie instruit daca are clientul chef de vorba sa vorbeasca si daca nu, sa taca, nu sa-ti faca capul mare

● taximetristul sa fie obligat sa poarte un costum special, indiferent de firma la care lucreaza. Desigur, vara poate sta in camasa, dar nu mai mult. Cum sunt obligate toate firmele sa aiba masini de culoare galbena inscriptionate cu anumite date despre costuri, sa fie si soferii obligati sa arate intr-un anumit fel.

● taximeristul sa ceara permisiunea clientului pentru a fuma in timpul cursei, iar masinile in care taximetristul este nefumator si nu poate suporta tigara clientului sa aiba un semn special

● taximetristul sa fie obligat ca imediat dupa ce clientul ii spune adresa la care vrea sa ajunga, sa o comunice prin statie dispeceratului

PS: pentru cine nu stie, am categoriile BE CE DE si-mi place sa conduc cel putin pe atata cat imi place sa scriu.
Mai bine m-as face sofer de TIR, ar fi mai usor si poate mai frumos. Cu laptopul in cabina, sa mai scriu cate ceva in pauze, asta e una din fanteziile mele nonsexuale.


a scris si Alex despre taximetristi


■ De ce nu mai pot rade la glumele lui Oprescu?

30/10/2009

Foarte simplu. Pentru ca…
Dar sa o luam complicat mai bine.

Am acest blog, cu cativa vizitatori, pe care nici nu ii cunosc (in afara de Ruxandra si de sotia mea), habar n-am cine intra aici.
Dar sunt cativa oameni care isi rup din timpul lor si tin minte sa vina aici.
Un mare blogger, cu mii de unici saptamanal, ar rade pe saturate de ceea ce spun. Dar pe mine ma [si aici nu gasesc cuvantul potorivit, ma fascineaza poate, umple de respect, ma responsabilizeaza, etc.] faptul ca niste oameni (10, 20 deocamdata) straini in general, care nu ma cunosc deloc sau foarte bine, isi rup cateva minute ca sa vada ce am mai zis.

Sa revenim la Oprescu si la glumele caruia mai radeam pe vremuri. Desi stiam ca e cazut in cap dupa Iliescu, ceea ce la un om cu pretentii este oarecum jenant – Iliescu e omul muncitorimii, al plebei care vrea un tatuc, dar in fine, fiecare cu fetisurile lui – totusi imi spuneam: “Un doctor bun, un sef de spital, un tip de spirit, merge”.
Dar iata, cum, necum, a ajuns intr-o zi primarul Bucurestiului.
In clipa aceea cred ca ar fi trebui sa-si traga doua perechi de palme la oglinda si sa-si spuna: “Gogoule, gata cu mistocareala. Conduc cel mai mare oras al tarii. Activitatea mea se va vedea peste ani, peste zeci si poate sute de ani in orasul asta. Lumea intreaga va afla de mine, de cat sunt de capabil si ce am facut.

(Cred ca stie toata lumea ca serviciile secrete ale tuturor statelor intocmesc fisele oamenilor care inseamna ceva intr-o tara, fise care cuprind de la profilul psihologic pana la starea de sanatate, activitatea avuta, reusite si nereusite, pasiuni, prieteni si dusmani, interese si altele. Pentru ca la nevoie sa aiba ce folosi, nu din ratiuni bibliofile.)

Inainte de orice intalnire la nivel inalt, unii oficiali ai unei tari primesc o parte din dosarul celor cu care se intalnesc. Deci, pe scurt, de Oprescu stiu toti cei care au sau pot avea ceva cu el sau cu Bucurestiul.

Asa ca, Oprescu ar fi trebuit, in mod normal, sa fie patruns de responsabilitate si de dorinta de a face treaba.
Pe cand el a inceput sa copieze din prima clipa modelul Basescu in materie de plimbari pe santiere, mergand de N ori la Pasajul Universitatii, cum Basescu se plimba saptamanal la un pod.
Apoi s-a luptat cat s-a luptat cu Udrea, Cocos si tot neamul lor de parcangii, pana i-a dovedit si le-a luat parcarile. Asta nu e rau.
Dar in loc sa repare hotia care se facea prin luarea banilor de la cei care parcau PE STRADA, cum e cazul stradutelor din centru (nu vorbesc de cele doua-trei parcari amenajate, unde e normal sa platesti), el a schimbat uniformele celor care-ti iau banii si gata. Banutii se duc la Primarie, care Dumnezeu stie ce face cu ei. Ca eu nu vad.

Si intr-o buna zi, un dracusor, ala al mandriei probabil, i-a suflat in ureche: “Ba, ce-ar fi dac-ar fi sa fii presedinte?”.
“Vaaai, nu”, s-a facut foc si para doctorul, in niciun caz. “Eu sunt primar si nici prin cap nu-mi trece sa candidez.”
A mai trecut un timp si alt dracusor i-a mai zis o data:” Hai maaa, nu vezi ce bun esti si poate ai sanse, mai stii? Ce pierzi?”.
Si indoiala a inceput sa apara. Apoi, probabil, caci asa se intampla treburile astea, niste personaje puternice l-au contactat si i-au zis: “Bre, nea Oprescule, hai bre ca platim noi toata consumatia, daca iesi e ok, daca nu, tot primar ramai si te ajutam si in viitoarea campanie pentru Bucuresti. Incearca!”

Nu se face sa refuzi niste oameni asa amabili, este?
Si domnul doctor le-a dat dracu de planuri pentru Bucuresti, care tot varza e, cu traficul aproape blocat, cu semaforizarea muci, si cu toate celelalte si vrea presedinte.
In asa un om eu nu pot avea incredere, nu-mi spune nimic, decat ca e un hatha yoghin nemaipomenit si poate face ce vrea cu coloana lui.

Si eu la glumele lui nu mai rad.
Sac!

© dan carlea – toate drepturile rezervate

Pr. Teofil Paraian 3 martie 1929 – 29 octombrie 2009

29/10/2009

Si mai saraci.

O viata de om…

3 martie 1929 – 29 octombrie 2009

 

Dupa 20 de ani

29/10/2009

cu mona in herastrau

Pantru viitoarea mea carte “Copil in Epoca de Aur” am ajuns la etapa Revolutiei.
Anumite lucruri pe care le-am trait nu mi le mai amintesc foarte bine, asa ca am sunat-o pe maica-mea sa o intreb.
Surpriza este ca am inceput toti sa uitam. Ametim zilele, ordinea intamplarilor e uneori bulversata.
Anul trecut am avut cu tata o discutie despre ziua de 22 decembrie 1989, cand eu retin cu precizie ce am facut: pe scurt, am plecat de acasa impreuna cu el in oras, am trecut pe la serviciul unui amic, loc aflat langa Sala Palatului, apoi ne-am pierdut in multime.
El a uitat complet episodul, desi e cu mintea la locul ei. Dar se vede treaba ca 20 de ani sunt, totusi, 20 de ani…
Acum am inceput sa imi aduc aminte totul, in ordine, si ma simt parca iar ca atunci.
Voi scrie despre acele zile in episoade, sper sa nu denaturez nimic din ce am trait. Textele vor aparea in Scanteia de la Jurnalul National, alaturi de celelalte, apoi in cartea mea.
Hmmm, aveam 17 ani si jumatate la Revolutie. Ma apuca nostalgia. Care pizda ma-ti mi-ai luat ba tineretea?

■ Plimbare

27/10/2009

Acum cateva saptamani am gasit intamplator (?) si cand spun asta, mereu, intr-o fractiune de secunda, mi se perinda prin minte toate argumentele cum ca nu exista intamplare, ci inlantuiri acauzale de evenimente, si aici ma opresc si va invit sa cititi despre [sincronicitatea lui Jung], sa nu zica cineva ca pe Santier nu exista activitati educative in afara de brigada artistica, deci am gasit blogul unui om deosebit ca preocupari, probabil un arhitect sau un istoric, pasionat de cladirile bucurestene care au reprezentat si reprezinta ceva. Omul e foarte documentat mereu si are ce spune in domeniu.

La un post din iunie anul acesta, autorul blogului ne invita sa parcurgem un traseu cu totul deosebit, poate unic, prin cladirile si felul cum sunt crosetate cele trei dimensiuni spatiale intr-o zona din Titan, mai precis Baba Novac.

Asa ca sambata pe la ora 17 eram acolo cu sotia mea, Daniela. Am parcat si am inceput plimbarea printr-un loc parca rupt brusc de Bucuresti. O liniste deosebita, o lipsa inspaimantatoare de manele, strazi mici si prietenoase, cu doar cateva masini parcate, cladiri cum nu am mai vazut niciodata. Bloculete cu un singur etaj, ganguri, gradini ascunse in care se puteau mai mult ghici decat vedea umbrare si mese, custi de caini. Acea zona are propria ei biserica, iar la coltul unei stradute un café-bar linistit, cum ii sade bine francezului sa aiba langa casa. Un mic magazin alimentar si atat, in rest, un loc de admirat.

Desi stiam ca am locuit in zona din imediata apropiere pe cand aveam 4-5 ani, pe moment nu mi-am amintit acest lucru. Odata ajuns acasa am sunat-o pe maica-mea si am intrebat-o daca stie zona. Mi-a spus ca exact pe acele strazi ma ducea la gradinita. Si eu tocmai ma plimbasem pe acolo cu sotia de mana.

 Autorul blogului de care v-am vorbit ne invita sa ne inchidem telefoanele cand ne plimbam, ca doar sa savuram totul. N-am facut asta, dar nu ne-a sunat nimeni.

Ne mai invita sa lasam acasa aparatul foto. Pe asta am facut-o si mare dreptatea are. Cand esti canalizat pe facut poze nu mai privesti lucrurile la fel.

Cumva, memoria parca ti-e setata sa uite mai usor, caci stii ca ai fotografiat. Este fenomenul invers care se petrece atunci cand iti notezi ceva. De regula, dupa ce iti scrii in carnetel, nu mai uiti si nici nu trebuie sa te uiti in carnet.

Pe de alta parte, daca el ar fi facut poze, poate eu nu m-as mai fi dus. Daca eu as fi facut poze, poate nimeni din cititorii acestui articol nu s-ar mai duce. Si merita.

N-ar fi fair play din partea mea sa dau pe blogul meu toate datele, cand omul a pus si harti si a muncit sa ne indrume intr-acolo. Ma voi multumi sa va dau link-ul, indemnandu-va sa faceti cum am facut si eu: sa va luati iubita/iubitul si sa mergeti in plimbare, fara copii. Sa visati ca stati pe acolo si ca toata Romania e plina de asemenea cartiere.

http://armyuser.blogspot.com/2009/06/experimentul-catelu.html

■ Unde nu-i cap, vai de fotbal

26/10/2009


foto treehugger.com

Citind un articol al lui arhi, deci un arhicol, in care spunea despre obiceiul prost de la noi de a se roti mereu antrenorii din fotbal, mi-am amintit ca de mai multa vreme doream sa scriu despre acest sport care detine o nemeritata suprematie in grila televiziunilor, fata de alte sporturi.

Nitica psihanaliza

Psihologia si psihologul in fotbal

Un subiect la care se revine, obsedant, dupa fiecare esec generator de bujori in obrajii federali sau de club. Atunci incep toti sa explice “factorul psihologic” si importanta lui in fotbal.
Se face teoria psihologului fara psiholog, teoria chibritului fara fosforul din peste. Mereu vorbesc aceiasi oameni care, de fapt, n-au nici in clin, nici in maneca, ceva cu acest sport prost platit – Psihologia Sportiva.
Da, exista chiar un domeniu numit Psihologie Sportiva, s-au scris carti pe tema asta, s-au facut studii, dar tentatia noastra de a reinventa roti, cel mai adesea mai roti decat rotile, este binecunoscuta. La noi a scris despre asta Profesor universitar doctor Irina Holdevici, clic pentru a vedea cine este http://www.arpt.ro/RO/CVro/IrinaHoldevici.htm .

Evident, o persoana cara nu are ce spune mai mult decat Pitzi, Laca, Puiu si alti ganditori celebri. De aceea nu e invitata nicaieri sa vorbeasca despre psihologia sportiva.

Transferul de puteri

In general, la noi si cam peste tot, sunt implicati in fotbal oameni de conditie medie in ceea ce priveste educatia, cultura si studiile.
Dar fiecare din ei are senzatia ca in cele mai ascunse maruntaie ale mintii lui se afla un Supermen care zboara necontenit, cu pumnul inainte, din succes in succes.
Fiecare din ei are impresia ca, in mod automat si necesar, daca a avut priceperea sa faca bani, atunci poate face orice.

Mecanismul e simplu: banul este simbolul puterii totale; posibilitatea convertirii lui in orice, duce la senzatia ca a poseda capacitatile de a-l avea este tot aia cu a avea toate capacitatile.
Nimic mai fals, dar este o realitate psihologica.
Acum, acesti oameni angajeaza antrenori. Deci, platesc niste oameni de conditie intelectuala apropiata, ca sa duca o echipa de fotbal catre realizari mari.
Intra in scena mecanismul de transfer al puterilor: patronul, care dupa cum am vazut, simte ca are toate calitatile fiindca poseda banul, da multi bani unui antrenor. Deci, simbolic, ii transfera si omniscienta lui, puterile sale printr-un contract barosan.

La randul lui, antrenorul se simte mereu in pericol de a pierde pretuirea si banii stapanului patron, si pricepe ca el trebuie sa faca totul, sa poata orice, sa fie miezul salatei fotbalistice. Ca d’aia are contractul mare.
Si este incapabil sa accepte ca are nevoie de un ajutor specializat in privinta consilierii psihologice a jucatorilor, fiindca atunci simte ca ar pierde o mare parte din increderea stapanului. Si poate si din contract.

Deci antrenorul se simte dator sa fie si psihologul echipei, iar patronul este convins ca antrenorul, pentru banii multi pe care ii ia, trebuie sa faca ce trebuie. Adica tot.
La randul lui, patronul nu poate accepta ca antrenorul pe care el l-a pus si platit nu poate sa faca tot, caci atunci aceasta idee intra in conflict subconstient cu ideea ca el, patronul-Supermen, poate totul. Adica, daca antrenorul caruia patronul i-a transferat prin bani (contract) puterile lui totale nu poate sa faca singur ce trebuie si are nevoie de altul – psiholog sportiv – asta inseamna ca nici el, patronul, de fapt nu poate totul.

Mi se pare destul de clar.

Psihologia de antrenor

In mintea antrenorilor, psihologia este egala cu ambitionarea, incrancenarea, cu “pizda ma-sii, ce ailalti n-au tot doua picioare”?
In fapt, ambitionarea este doar unul din butoanele de reglaj fin al jucatorului, la care umbla un psiholog.
Dar pentru antrenor, care de multe ori este un fost fotbalist care a reusit ce-a reusit doar prin strans din dinti, nu este deloc clar ca se mai poate si altfel, ca se poate mai mult.

Factorul psihologic inseamna, in capul lui, doar atat:
“Hai, baieti, ca putem, ce suntem fete?” “Ii batem, baieti?” “Ii batem, Nea Pitzi”, “N-aud, maaaa! Ii batem sau nu?” “ Daaa, nea Pitzi” se aude corul de buhai nadusiti care nici ei nu cred ce spun.

Epilog

Gata, psihologia s-a incheiat, se trece la alergare usoara si la reluarea vesnica in talk-show-uri a temei psihologului, dar printre ivitati nu sunt niciodata psihologi, ci tocmai aceia care, mai mult sau mai putin inconstient, se tem de venirea la echipele de fotbal a unor psihologi, ca nu cumva sa-si piarda din prestigiu si autoritate.

© dan carlea – toate drepturile rezervate

■ Un scurt remember

24/10/2009

„O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!” (Ecl.l:2).

„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Ecl. 3:1).

Iata o foarte mica dovada a acestor adevaruri:

Gheorghe Dragodan
Ioan Stoica
Corneliu Coposu
Ion Ratiu
Marian Munteanu
Emil Constantinescu
Genius
Andre
Catalina Toma

Gheorghe Dragodan – parca aud cum zicea la stiri despre armele lui Dragodan, afacerile dubioase. Era o figura a zilei. In 1999 a fost eliberat dupa 3 ani si 3 luni de stat la zdup pentru prejudicierea „Safi invest” si „Bankoop” cu 3 miliarde si jumatate de lei.

Ioan Stoica

Taticul „Caritas”. Intr-o vreme era un nume pe buzele tuturor. Mergeau oamenii noaptea la Cluj cu chimirul plin de bani, sa-i depuna pentru a lua de N-spe mii de ori suma.

Eram la inceputuri, in 1991, nu auzisem de jocuri piramidale, multi nu pricepeau ca banii nu se pot inmulti fara investitii. Sistemul „Caritas” promitea restituirea, după trei luni, a unei sume de opt ori mai mari decât banii depusi. Au fost destui care si-au vandut casele, purceii si masinile pentru visul lui Stoica.
Au fost liste preferentiale la „Caritas”, barosanii erau platiti in avans, pentru ca sa inchida ochii. Si i-au inchis.

O mana de oameni, majoritatea din politica, politie si alte structuri s-au imbogatit atunci, le-a iesit pasenta si unor anonimi iuti de picior care au pus bani chiar la inceputul „jocului”, dar a urmat prabusirea, scandalul, ridicolul.

Ioan Stoica a facut numai doi ani de puscarie si acum e dat la fund. Nu mai intereseaza pe nimeni. Suntem un popor rabdator si iertator. In alte parti i s-ar pune pielea pe bat.

wikipedia Caritas

Corneliu Coposu

Dupa ce a murit a inceput sa se vorbeasca de marele politician Coposu, desi in anii 90 facuse destule gafe. Sustinea revenirea Regelui desi era evident ca populatia, in imensa ei majoritate, nu vrea monarhie, nu stie exact ce-i aia, cand spune Rege vede boieri care pun taranii in jug si le trag bice pe spinare.

E mult spus “marele politician Coposu” daca ne referim la activitatea lui postrevolutionara.

Corneliu Coposu a fost un om chinuit, fara indoiala un martir. Dar nu un mare vizionar politic.

Biografia lui poate fi citita aici wikipedia Coposu

Ion Ratiu

Cand ma gandesc la Ion Ratiu aud si vocea lui: „copii, copiii mei…”

A fost primul miliardar roman de care am auzit in viata. Batran, cu aer de bunic sfatos si bine-dispus, cu afaceri colosale in Marea Britanie, multi visau la o sponsorizare de la Ratiu. In ’90 a vrut sa ne conduca, candidand la presedintie, intrecere la care a obtinut locul 3, cu nici 4 procente jumate.

Biografia lui Ion Ratiu poate fi citita pe wikipedia

Marian Munteanu
foto voxvoci.us

Si-a inceput cariera ca un model de rezistenta studenteasca in fata neocomunismului reprezentat de Ion Iliescu si a incheiat-o bumbacit in fantana de la Universitate. De altfel, imaginea lui Munteanu scos din fantana dupa ce a fost batut de mineri a facut inconjurul lumii.


foto-album Stelian Maria

Era speranta studentilor care manifestau in Piata, ne uitam la el ca la o figura istorica, un Mahatma Gandhi mai tanar, cu barbuta si neinfricat.

A iesit din scena si dus a fost, in lumea afacerilor – spun gurile rele ca si cu putin ajutor esential de la serviciile secrete. Doar sa nu mai faca vreun iures.

Emil Constantinescu – marele invins de Securitate, dupa spusele proprii.

Pe cand cuvanta in balconul Universitatii avea toate solutiile. Dupa aceea a inceput sa mai piarda din bagaje, ramanand doar cu gesturile ostentative invatate de la profesorul lui de imagine politica – Ion Caramitru (scosul teatral al ochelarilor si privirea severa, pauzele in vorbire care anuntau o apocalipsa).

Fiu-sau Dragos a fumat si el, palmat, Tigareta lui Trutulescu, si pana la urma din presedintele Constantinescu a ramas o insecta care din cand in cand e scoasa afara de boldul istoriei infipt in spate si pusa la televizor sa o mai vedem.

„Genius” – in anii ’90 facea furori o formatie de pusti numita Genius. Toti o ascultau, parea ca va fi chiar un succes international. S-au dus muzicii de suflet, de ani de zile uitata.

Povestea lor poate fi citita aici: wikipedia Genius
clip Genius

„Andre” – in ’98 a luat fiinta formatia „Andre”. Fetele, Andreea Balan si Andreea Antonescu au obtinut un succes fulminant. Au creat o moda, pustoaicele se imbracau ca ele, se purtau ca ele.

Erau impresariate de tatal Andreei Antonescu, Gheorghe Antonescu, un tip care m-a speriat cand l-am vazut intr-o emisiune tv, prin determinarea si aproape ura cu care privea actul artistic al fetelor. Voia cu atata incrancenare sa iasa bine, sa faca bani din ele, incat parca se intrezarea un final tragic. A si murit in 2001.

Fetele s-au tot intepat, s-au certat si impacat, niciuna nereusind sa se cocoate pe locul I la concursul „Cine domina in relatia noastra”, asa ca finalmente au devenit doua solo. Rezultate actuale modeste, mai apar din cand in cand, sa nu le uite lumea de tot.

wikipedia Andre

Catalina Toma

– foto sansabuzoiana.ro

A aparut de nicaieri, cheala si sexy, avea si voce, jurai ca va fi vedeta toata viata.

Acum nu mai stii de unde s-o iei. Dumnezeu sa-i ierte cariera moarta inainte de a incepe cu adevarat. clip Catalina Toma

■ Cate ceva despre respect

22/10/2009

Despre tutuiala a scris Andrei Plesu acum cativa ani, asa ca n-o sa incerc sa spun aceleasi lucruri, dar mai prost.

Ma voi referi la cateva specii mai moderne ale respectului, la lucruri care nu decurg automat din cei sapte ani de acasa, ci putin mai cotit.

Salutul

Emailul

Messengerul

Obiceiurile proaste din imobiliare:

Cati bani aveti?

Negociabil?

Plus suspiciosul

Spuneti-mi mie!


Salutul

Esti invatat de mic sa saluti, sa raspunzi la salut, cand sa saluti tu, functie de varsta pe care o ai, de cel pe care-l intalnesti, de sex, pozitie sociala si asa mai departe.
Esti invatat aceste lucruri daca ai bafta de o familie buna. Good karma, cum ar spune indienii sau andressa.
Dar nu ti se atrage atentia si la modul in care trebuie sa raspunzi. Adica, daca esti salutat cu prietenescul “Salut” sau cu minerescul “Noroc”, poti raspunde la fel de amical, dar daca cineva te saluta cu “Buna ziua”, frumos este sa nu te apleci si sa te tragi de sireturi cu omul printr-un “Salut” aruncat peste umar, ci sa raspunzi tot cu “Buna ziua”.
Se intampla frecvent sa trec pe langa un vecin de varsta apropiata, sa ii dau “Buna ziua” sau “Buna seara” si sa primesc un “Salut”.

Internet

Mail

De niste ani emailul si messengerul au intrat in vietile noastre, dar nimeni nu ne-a facut o minima educatie despre cum sa ne purtam cand le folosim. Sigur, se poate argumenta ca nu e nevoie, toata lumea stie sa raspunda pe mail si sa butoneze frenetic la mess, nu?
Nu.
In primul rand, la email, trebuie precizat un lucru: daca singur singurel ti-ai dat adresa undeva, la contact pe un site sau blog, de bun simt este sa raspunzi.
Orice solicitare serioasa si facuta in termeni respectuosi trebuie sa primeasca un raspuns. Nu mai spun de companii care frecvent isi dau adresa de email si scrii ca prostul si nimic.
Ba, mai mult decat atat, sunt cazuri cand anumite institutii sau firme dau anunt ca doresc anumite colaborari, dar cand trimiti un mail nu ti se raspunde.

Messengerul

Cu messengerul e si mai groasa treaba. Furati de moacele haioase ale emoticoanelor, de multe ori nu mai realizam ca si messengerul trebuie tratat cu aceeasi seriozitate ca si celelelate mijloace de comunicare.

As puncta cateva lucruri:

● scrisul prea fragmentat enerveaza, oboseste, il face pe interlocutor sa-si piarda timpul

deci, in loc de:

„ce ai mai facut [ENTER]
cu proiectul ala [ENTER]
cu care ziceai ca [ENTER]
vrei sa mergi [ENTER]
la sponsor ? [ENTER]

parca e mai matur sa scrii:

„ce ai mai facut cu
proiectul ala cu
care ziceai ca
vrei sa mergi
la sponsor ? [ENTER]

● uita-te jos, caci in fereastra iti scrie cand interlocutorul tasteaza. A scrie peste el e foarte enervant, inseamna, de fapt, a vorbi peste el.
Asteapta sa spuna tot si apoi raspunde. Comunicarea devine mult mai eficienta, mai normala si se pierde mai putin timp. Se poate adopta si un cod ajutator: spre exemplu la fiecare final de idee, cand ai zis tot ce ai vrut si astepti raspunsul pui ///

● evita ca din prima clipa cand te arati online, sa fii BUSY . Daca te dai ocupat tot timpul, atunci obligi oamenii sa comita impolitetea de a te contacta si astfel, prin abuz, statusul BUSY isi pierde noima.
Daca te arati online, pai lasa-te si AVAILABLE. Totusi, cel mai bine este, cand esti dispus sa fii accesat, sa te arati online si available (chiar si doar pentru anumite persoane, nu pentru toate) si cand nu vrei, stai pe INVISIBLE.
Mi s-a intamplat sa vad pe cineva ca este online, sa astept ca prosutul sa devina din busy, available, si dupa o ora pac a inchis si s-a carat. Pai ma obligai sa nu tin cont de statusul tau si sa iti scriu asa, nu?

● Se intampla sa fii dispus la conversatie, dar sa iti scrie prea multi odata si sa incepi sa raspunzi cu mare intarziere unor oameni.
Fa ordine! Nu sunt eu vinovat ca tu scrii in 7 ferestre, sa astept 5 minute pana arunci un „ok”. Deci, mai politicos este sa imi spui: scuze, trebuie sa ies acum, te caut eu, sau ceva de genul asta, decat sa incepi conversatia cu mine si sa pierd jumatate de ora pentru cateva propozitii.

● Nu uita, cand vorbesti cu cineva si discutia a ramas in aer, in sensul ca niciunul nu a mai avut nimic de zis, daca vrei sa iesi spune-i omului la revedere. Multi ies hodoronc-tronc, e ca si cum ai intoarce spatele si ai pleca dupa ce am vorbit.

Imobiliare

Cati bani aveti?

De cativa ani, in tranzactiile imobiliare a patruns un obicei tembel: intrebarea adresata de cel care vinde celui care vrea sa cumpere:
„cati bani aveti?”.
O mojicie si o prostie mai mare nici ca se poate. A intreba asa ceva, deja da de inteles omului ca vrei sa il jupoi, sa-i iei toti banii.
O marfa are, in general un anumit pret, dictat de cateva lucruri: piata din acel moment, starea marfii, si doar intr-un mic grad de cumparator.
Daca ai o garsoniera de vanzare in Salajan, pai o vei vinde in functie de preturile zonei si de cum arata garsoniera, blocul, etc, nu de cat de bogat este cumparatorul. Ce, daca Tiriac vrea sa ia o garsoniera treaba lui pentru ce, i-o vinzi la pret de vila ca are multi bani?

Tu, angajat la o agentie, la intrebarea: „m-ar interesa o garsoniera in Salajan” raspunzi, daca ai bun-simti si o minima stiinta a comunicarii in afaceri: „da, am una in cutare zona, la pretul cutare, este in stare buna, si asa mai departe”. Nu ma intebi cati bani am.
Caci ma faci sa te suspectez ca o sa ai marfa exact de banii pe care-i am, n-o sa-mi mai lasi nimic.

Negociabil?

Alta imbecilitate crasa, intrata in vocabularul economiei noastre de piata vai de mama ei. A intreba „negociabil” omoara orice negociere din start. Orice afacere e negociabila, si cine nu stia asta e atat de prostovan, ca nu merita sa-ti pierzi timpul cu el.
Si, apoi, cum decurge dialogul dupa aceasta intrebare, de regula?
„Aaa, da negociabil”
„Cat?”
„Pai mai jos de 19000 nu las”
„Scump, hai 18500 si batem palma”
„S-a facut”.

Pai asta nu e negociere. Negociere este sa mergem sa vedem marfa, sa ma uit la ea, sa aduc argumente diverse ca nu merita atata, sa aduci alte argumente, sa ne sucim, sa ne invartim, sa ne scarpinam in fund, sa ne facem ca plecam, nu „da negociabil”…”cat?”…”atata”…”ok”.

A pune intr-un anunt „negociabil” reprezinta marca omului care habar nu are de negocieri, de nimic.

Suspiciosul

Spuneti-mi mie

O alta impolitete des intalnita este cand raspunzi la telefon si o persoana solicita sa vorbeasca cu altcineva tu sa trantesti: „spuneti-mi mie”.
Desigur, sunt si cazuri cand este in regula asa, sa zicem daca esti secretara si seful iti zice: ”daca suna Basescu, Oprescu, Geoana sau Antonescu, spui sa-ti zica tie”.
Dar, in general, este o intrebare nepoliticoasa, care sugereaza si niste neincrederi in relatiile dintre cel care face soliticarea si cel cu care persoana care a sunat voia sa vorbeasca.
Daca sotie e in baie, ii suna telefonul si iti spune sa raspunzi tu (desi nu e prea ok) atunci raspunzi si spui ca este in baie si va suna ea, nu ceri sa ti se dea tie raportul ce si cum.

Sunt multe de zis, poate restul intr-un episod viitor.
Oricum, am fost nepoliticos in acest articol, caci v-am tutuit de nu v-ati vazut: „faci asa, dregi asa”. Deh, influenta mediului asupra dobitocului.

© dan carlea – toate drepturile rezervate

■ Babelnet

20/10/2009

Un articol pe care l-am scris pentru Luceafarul, in 12 dec. 2007. Surprinzator de actual, nu?

Anul 2007. Numai un click şi iată un Turn Babel în flăcări, unii sunt beţi la etajele inferioare, mulţi sar, urlând ca bieţii disperaţi de la World Trade Center, în timp ce alţii îşi lipesc aripi icariene, cu gândul zborului precaut spre un cer de hârtie, la care visează toţi. Din secolul al XV-lea, Zodia Gutenberg îşi tot naşte fiii. Cel mai bine te încredinţezi de asta la un târg de carte, bunăoară la Gaudeamus, abia încheiat într-un spaţiu plin de amintiri din cele mai diverse, de la expoziţiile prin care industria socialistă a României – care lua ca model, conform înţelepciunii cârmaciului de atunci, industriile URSS şi Chinei maoiste – complexa realizările Vestului, până la mulţumirile aduse minerilor pentru lecţiile de ikebana din faţa Teatrului Naţional.

La fiecare pas, printre standurile de cărţi, mai vedeai un mare scriitor, un poet, un critic important. S-au purtat discuţii mai mult ori mai puţin literare, s-au vânat scaune prin localurile de la primul inel, s-au dus polemici, s-au împăcat ireconciliabili care se cunoşteau doar de pe site-urile şi blogurile literare. Am înţeles, încă o dată că literatura adevărată miroase a trup de copac albit şi întins pe sub literele unor oameni.

În afara unor reviste general apreciate, cum ar fi varianta virtuală a “Dilemei Vechi”, în care Andrei Pleşu arată ce înseamnă a gândi; gândirea ca salahoreală de lux, cărăuşie a înţelesurilor spre subînţelesuri, profesiune, artă şi hobby totodată, nu doar corvoadă utilitaristă de birou, netul înseamnă mult prea mult o socializare perversă, pe jumătate sau sfert, care procură unele satisfacţii cu costuri interioare ascunse şi vizibile în timp, bovarism, can-can, balamuc, certuri, istericale, defulări scatologice, lături cu pretenţii, logică ovariană, nevricale testiculare.

Doar ca o paranteză amuzantă spun că în revista amintită, alături de sublinierile tarelor noastre arhicunoscute, a neseriozităţii, snobismului şi amatorismului cu care sunt abordate toate lucrările, de la astuparea de gropi la tipărirea de opere, tronează un link “forum”, iar când intri…surpriză: forumul este suspendat.
Adică, care va să zică, nu există. De ani buni, nu de ieri, de azi. Altfel spus, cel mai bun exemplu de treabă românească. Legătura cu pricina ar putea fi eliminată din site, de către administrator, în câteva secunde. Dar, fără îndoială, merge şi-aşa.

Revin. Feed-beack-ul internautic, fenomen care dă, aparent, autorului unui text un plus de înţelegere cu privire la receptarea produsului său artistic de către omul pe care altfel nu îl poate întâlni decât preţ de câteva minute, la o lansare, şi cititorului o idee despre omul din spatele literelor pe care le absoarbe în fiinţa lui, este înecat în subiectivisme, umori de pubertate, interese hormonale, vâltori revanşarde, paraziţi anonimi. În spaţiul virtual, sub un text literar, niciodată nu ştii dacă un comentariu are la bază textul în sine sau cine ştie ce chestiuni oculte, poate ai criticat vreodată scrisul iubitei comentatorului tău de azi, care – curios lucru – nu vede nimic bun în creaţia ta, deşi e parte dintr-un volum băgat în seamă de critici importanţi ori poate omul are pur şi simplu o zi proastă sau o alcoolemie sănătoasă.

Amestecul toxic de diletanţi, clone, trolli, anti-valori şi autori renumiţi face, de multe ori, din web-ul literar o adevărată ciupercărie, lesne provocatoare de iritaţii şi alergii. Dar să o luăm cu începutul.

În 1999, Radu Herinean, un inginer, specialist în informatică, împătimit de poezie, a creat un site, http://www.senior.ro/poezie/ care a devenit, în foarte scurtă vreme, un fenomen. Numele a suportat mai multe schimbări: http://www.poezie.ro – martie 2001 > http://www.agonia.ro – aprilie 2003 > http://www.agonia.net – aprilie 2003 şi urmează http://www.edo.ro, cu intenţia de a se crea o zonă elitistă. Poezie.ro este şi astăzi cel mai mare site cu profil literar din România, ca număr de vizitatori, de multe ori, cam la jumătate din cel avut de ediţiile online ale celor mai importante ziare. Conform trafic.ro – vizitatori pe lunile decembrie şi noiembrie, Agonia 76.969, respectiv 378.251, Cotidianul – 153.681, respectiv 730.532, Gândul – 206.718, respectiv 1.007.882, România Liberă – 147.937, respectiv 705.359, Ziua – 154.130, respectiv 730.532. De Libertatea, primul ziar al revoluţiei române, pe care l-am ţinut în mâna de adolescent surescitat de căderea democraţiei pleaşcă peste noi, prin aerul afânat de gloanţe al unor pieţe, nu se poate apropia nimeni: 492.920 de vizitatori în luna decembrie şi 2.557.955 în noiembrie. Normal. Să nu subestimăm interesul oamenilor pentru previziunile sfârco-meteorologice, pentru pretextul de analize şi psihanalize furnizat de pagina 5 şi pentru mişcările vedetelor declarate astfel după ce au apărut de zece ori la televizor, mimând cântatul, maimuţărindu-se pe lângă nişte mese-catedre de unde ni se arată ce să mai gătim şi prin jurul unor oameni politici invitaţi la emisiuni relaxate ca să ne demonstreze cât sunt de umani, de apropiaţi de noi, de obişnuiţi, deci de înţelegători ai problemelor de zi cu zi ale cetăţeanului.

Pornit ca un hobby, site-ul http://www.senior.ro/poezie/, devenit peste noapte un colos virtual, cerea, pe muteşte, dezvoltare, ramificare în lume, într-un cuvânt îşi revendica dreptul la viaţă în spaţiul oamenilor reali. Aici intervine un blocaj generat, pe de o parte, de refuzul lui Herinean de a închina site-ul politicului şi economicului în sensul lui cel mai brut şi fără legătură cu sfera culturii, de a-l pune în slujba cuiva important şi cu resurse, pe de alta din lipsa capacităţii de a crea nişte alianţe cu câteva edituri importante sau intrarea într-un circuit publicitar profesionist, pentru a exista şi o oarecare dezvoltare financiară, care să permită construirea unui stuff solid, format din nume grele ale literaturii şi câţiva specialişti în marketing virtual. Astfel, în echipa editorială care lucrează benevol şi fără nicio normă impusă, am putut vedea, în decursul timpului, alături de o personalitate de talia criticului şi scriitorului Felix Nicolau şi persoane cu un curriculum vitae bogat în spaţii albe, studenţi inimoşi, de viitor, dar doar atât, persoane care nu au confirmat “în afară”.

Au existat câteva acţiuni constând în antologarea unora dintre autorii mai buni de pe site, dar efectele nu au trecut sticla monitorului, nu au creat nicio undă serioasă de interes, nicidecum de şoc în lumea literară. A mai fost un cenaclu, desfăşurat la Cafe Deko, dar cu toată dăruirea câtorva – a lui Felix Nicolau, Daniela Luca, Cosmin Dragomir, Paul Bogdan, Daniela Şontică – nu s-a reuşit niciodată un export de valori, o externalizare a logosului care se învârtea, practic, în cerc închis şi nici măcar păstrarea nivelului iniţial de exultanţă. Asta tot din pricina nearticulării colosului Agonia pe lumea “reală”.Discuţiile cu privire la dezvoltarea proiectului intrat demult în celebra încremenire liiceanistă se învârt pe marcajul fin al unor cercuri vicioase.O mult-dorită revistă nu se poate naşte din lipsa banilor şi din imposibilitatea de a strânge un colectiv de redacţie solid, la stuff e complicat de umblat, că ba atârnă greu unele prietenii, ba “or fi unii mai fără CV dar fac treabă”, o fundaţie deja înregistrată încă nu produce proiecte, pisica rămâne întreagă, neruptă, tocmai că se doreşte, uneori, prin procedeul marţial românesc hei-rup de care am mai vorbit, ruperea ei simultan din toate părţile. Iar conceptul (prea) generos de la care pleacă site-ul, de cultură de masă şi minimă cernere a valorilor nu este de natură să atragă nume sonore din sfera criticii şi nici scriitorime cu condei ferm.

Un alt spaţiu literar virtual important este blogul http://hyperliteratura.reea.net, creat de poetul Marius Ianuş, celebrul coautor al Manifestului Fracturist, alături de poetul basarabean Dumitru Crudu. Celebru şi pentru că, fără voia lui, a creat zeci şi zeci de epigoni care se ţin cu dinţii şi unghiuţele rupte&murdare de fracturismul pe care Ianuş afirmă că l-a epuizat – “din 2000 caut o formulă prin care să mă desprind definitiv de fracturism (pe care mi se pare că eu l-am epuizat) şi am impresia că acum am descoperit-o. Îi spun <> şi mi se pare că vine în prelungirea ideilor facţiunii utilitariste a fracturismului.” Dorit dintru început ca spaţiu elitist, blogul este condus după un regulament aşa-zis al “democraţiei participative”, astfel că se poate ajunge membru numai pe baza votării textelor aspirantului de către membri. După un anumit algoritm eşti declarat “admis” sau “respins”. Prin vot se şi pierde calitatea de membru. Concept înălţător, eşti tentat să spui, scoţându-ţi cu zvâc pălăria, jobenul, şapca ori bandana. Da, dacă nu ar fi eşuat aproape total în lupte de culise, prietenii–coterii, plăţi de poliţe.

Anomalia vine, de cele mai multe ori, din permisiunea nefirească de a se vota anonim. Astfel că un membru care are, să zicem, glorioasa vârstă de 18 ani şi nicio realizare literară poate da “nope” unui poet recunoscut, dacă pur şi simplu nu-i place de el sau respectivul e certat cu prietenii lui. Nu este obligat să comenteze textele supuse la vot, nici măcar să se ştie că a votat.Te-ai certat cu el în alt spaţiu virtual sau cu vreo prietenă ori nu eşti din aceeaşi gaşcă (fracturistă, douămiistă, post-postmodernistă neasumată, etc.) iei “nu” şi, dacă ai noroc, un emoticon care-ţi face în ciudă. Iată că principiile democraţiei nu pot fi grefate oriunde fără analize amănunţite, fără riscul de a apărea reacţii de incompatibilitate, amestecarea planurilor putând favoriza cadrul de înflorire a non-valorii, în timp ce se urmăreşte exact contrariul.

Clubul literar al lui Claudiu Komartin – http://www.clubliterar.com – are la bază cam acelaşi concept elitist, dar o axare mult mai pregnantă pe text, lipsind video-poemele, care sunt la mare cinste pe rivala hyperliteratura. Lucru deloc rău, dacă stai şi te gândeşti că video-poemele de la noi, în majoritatea lor, sunt nişte biete înregistrări făcute cu telefonul şi, din păcate, în manieră telefonată, fără pic de ştiinţă a manevrării imaginilor, (îmi amintesc de un asemenea poem în care imaginea dubla perfect cuvintele, nu existau metafore regizorale, sugestie, nimic; în text era “m-am sculat”, vedeai personajul cum se scoală din pat, “m-am spălat”, desigur, trebuia să vezi omul cum se spală şi tot aşa) cu muzică pentru care nu există drept de utilizare şi de multe ori cu texte fade, clădite în jurul unei pretinse dezabuzări consumiste, foarte trendi.
În concluzie, partea literară a internetului românesc este un soi de struţo-crocodilo-cămilă de stepă, nici subsumată unor interese culturale ferme, nici articulată pe lumea “de afară”, nici privită doar ca vehicul de marketing, de cele mai multe ori cu pretenţii neonorate, nici mercantilizată măcar, ca să zici că există premizele financiare ale evoluţiei. Este mai degrabă un fel de poligon în care toată lumea trage cam în toată lumea, unii cred că e sărbătoare tot timpul, gloanţele sunt adesea confundate cu pocnitorile şi invers, confuzia e cool pentru mulţi care intră doar pentru o şuetă, trei vorbe zvârlite din goana mouse-lui, iar reuşitele unora de a-şi continua, prin cărţi, succesele volatile de pe net li se datorează aproape în totalitate, şi nu spaţiului din care doar au ştiut ce să aleagă.

Luceafarul – 12 dec. 2007

■ 3 Doamne si toti 3…

19/10/2009

Privind fiecare sesiune de alegeri mi se arată că noi nu putem funcţiona decât în ecuaţia speranţă-dezamăgire.
De fiecare dată este cineva care vine pe un val şi după un timp ajunge, inevitabil, pe un făraş. Probabil, ricoşeul din Morgana speranţei în mantinela dezamăgirii ne face bine, anulându-ne orice sentiment de vinovăţie cu privire la conduita noastră civică: uite, domle, noi am crezut total în el, i-am dat votul şi el ce-a făcut? Un măgar. Jos, jos, jos!

Altfel nu se explică de ce, după 20 de ani de genuflexiuni democratice în faţa diverşilor candidaţi fetişizaţi de fantasmele alegătorilor, adoptăm aceeaşi manieră de raportare la oamenii politici.
Mereu în aşteptarea omului salvator, a celui care poate tot, nici nu vedem cum se sting de nebăgare în seamă oameni care chiar construiesc. Încet, sigur, şi doar câte ceva, fără pretenţia că rezolvă ţara sau oraşul într-un mandat sau în jumătate. Şi fără să promită mai nimic.
Este cazul lui Liviu Negoiţă, un primar sub conducerea căruia am locuit, ani de zile, în sectorul 3 al Capitalei.
Nu fac nimănui campanie, mai ales că respectivul nici nu este înscris în vreo cursă, decât poate doar în cea a reintrării în anonimat, ci spun doar ce am văzut. De la o lună la alta mai apărea un părculeţ între blocuri, se mai făcea o parcare în spic, se făcea curăţenie, se puneau garduri noi, coşuri de gunoi. Omul putea să lucreze şi fără să stea mereu pe la televizor, ameninţându-ne cu minunăţiile pe care ni le pregăteşte.

Fatalitate: oamenii muncitori şi serioşi ne sunt antipatici. Nu ne distrează, nu putem să-i înjurăm, nu ne tragem de şireturi cu ei, nu-i urmărim prin golden blitz-uri, practic nu ne spun nimic. Stau acolo unde i-ai pus şi îşi fac treaba. Ete, fleoşc.

Nu vrem oameni care pun cărămidă peste cărămidă, ci tipi care vin cu bomba şi dărâmă tot ce au făcut alţii înainte şi dau ordine să se facă altfel tot deodată.
Timpul mereu e scurt pentru a face totul, pentru a nu precupeţi niciun efort şi între timp vin alte alegeri. Moştenirea a fost grea, atâta s-a putut, adică mai nimic. Şi pleacă Fătul-Frumos cu un etaj mai sus, convins că poate mai mult şi n-a avut ocazia încă s-o arate.
Ne sunt antipatici oamenii care nu se laudă, care nu se bat cu pumnii în piept, care nu ne promit nimic. Pentru preşedinţie sunt buni doar candidaţii care nu au construit încă ceva serios, dar promit totul. Le vor face pe toate, doar să fie aleşi.

Este cazul lui Oprescu, al lui Antonescu, al lui Geoană.
Sorin Oprescu a venit să pună Bucureştiul pe roate. L-a lăsat pe aceiaşi butuci pe care i-a găsit când un altul a plecat de la Primărie la Preşedinţie.
Acum e rândul lui să ducă tradiţia mai departe, suspendat în aceleaşi obiceiuri care ne plac: promisiuni totale, discurs vitriolant antisistem – România trezeşte-te iar ca să te culci la loc – ironii luate prea scump de la nişte consilieri care ne măsoară cu şublerul aşteptările.

Crin Antonescu şi-a băgat nişte benzină în aortă şi vrea să conducă. Nu orice, Doamne fereşte, ci, bineînţeles, totul. Pe noi toţi.
Pe mine, pe tine, pe doamnele fabrici şi uzine.
Ce îl recomandă pentru asta e greu de spus, ori chiar imposibil. Ce măreaţă construcţie a făcut până acum, ce legi fundamentale a susţinut, ce iniţiative salvatoare a pus pe masă nu ştim. Dar el vrea şi poate să.
Să orice, să ce vrem noi.

Geoană e acelaşi, constant în inacţiune şi lipit în aceiaşi balerini diplomatici care înlesnesc piruietele.

Aşa că, probabil, rămânem cu Băsescu şi menajeria căreia tot el i-a dat drumul din cuşcă. Doar ca să avem la ce aplauda şi fluiera.

***

© dan cârlea – toate drepturile rezervate