■ Babelnet

20/10/2009

Un articol pe care l-am scris pentru Luceafarul, in 12 dec. 2007. Surprinzator de actual, nu?

Anul 2007. Numai un click şi iată un Turn Babel în flăcări, unii sunt beţi la etajele inferioare, mulţi sar, urlând ca bieţii disperaţi de la World Trade Center, în timp ce alţii îşi lipesc aripi icariene, cu gândul zborului precaut spre un cer de hârtie, la care visează toţi. Din secolul al XV-lea, Zodia Gutenberg îşi tot naşte fiii. Cel mai bine te încredinţezi de asta la un târg de carte, bunăoară la Gaudeamus, abia încheiat într-un spaţiu plin de amintiri din cele mai diverse, de la expoziţiile prin care industria socialistă a României – care lua ca model, conform înţelepciunii cârmaciului de atunci, industriile URSS şi Chinei maoiste – complexa realizările Vestului, până la mulţumirile aduse minerilor pentru lecţiile de ikebana din faţa Teatrului Naţional.

La fiecare pas, printre standurile de cărţi, mai vedeai un mare scriitor, un poet, un critic important. S-au purtat discuţii mai mult ori mai puţin literare, s-au vânat scaune prin localurile de la primul inel, s-au dus polemici, s-au împăcat ireconciliabili care se cunoşteau doar de pe site-urile şi blogurile literare. Am înţeles, încă o dată că literatura adevărată miroase a trup de copac albit şi întins pe sub literele unor oameni.

În afara unor reviste general apreciate, cum ar fi varianta virtuală a “Dilemei Vechi”, în care Andrei Pleşu arată ce înseamnă a gândi; gândirea ca salahoreală de lux, cărăuşie a înţelesurilor spre subînţelesuri, profesiune, artă şi hobby totodată, nu doar corvoadă utilitaristă de birou, netul înseamnă mult prea mult o socializare perversă, pe jumătate sau sfert, care procură unele satisfacţii cu costuri interioare ascunse şi vizibile în timp, bovarism, can-can, balamuc, certuri, istericale, defulări scatologice, lături cu pretenţii, logică ovariană, nevricale testiculare.

Doar ca o paranteză amuzantă spun că în revista amintită, alături de sublinierile tarelor noastre arhicunoscute, a neseriozităţii, snobismului şi amatorismului cu care sunt abordate toate lucrările, de la astuparea de gropi la tipărirea de opere, tronează un link “forum”, iar când intri…surpriză: forumul este suspendat.
Adică, care va să zică, nu există. De ani buni, nu de ieri, de azi. Altfel spus, cel mai bun exemplu de treabă românească. Legătura cu pricina ar putea fi eliminată din site, de către administrator, în câteva secunde. Dar, fără îndoială, merge şi-aşa.

Revin. Feed-beack-ul internautic, fenomen care dă, aparent, autorului unui text un plus de înţelegere cu privire la receptarea produsului său artistic de către omul pe care altfel nu îl poate întâlni decât preţ de câteva minute, la o lansare, şi cititorului o idee despre omul din spatele literelor pe care le absoarbe în fiinţa lui, este înecat în subiectivisme, umori de pubertate, interese hormonale, vâltori revanşarde, paraziţi anonimi. În spaţiul virtual, sub un text literar, niciodată nu ştii dacă un comentariu are la bază textul în sine sau cine ştie ce chestiuni oculte, poate ai criticat vreodată scrisul iubitei comentatorului tău de azi, care – curios lucru – nu vede nimic bun în creaţia ta, deşi e parte dintr-un volum băgat în seamă de critici importanţi ori poate omul are pur şi simplu o zi proastă sau o alcoolemie sănătoasă.

Amestecul toxic de diletanţi, clone, trolli, anti-valori şi autori renumiţi face, de multe ori, din web-ul literar o adevărată ciupercărie, lesne provocatoare de iritaţii şi alergii. Dar să o luăm cu începutul.

În 1999, Radu Herinean, un inginer, specialist în informatică, împătimit de poezie, a creat un site, http://www.senior.ro/poezie/ care a devenit, în foarte scurtă vreme, un fenomen. Numele a suportat mai multe schimbări: http://www.poezie.ro – martie 2001 > http://www.agonia.ro – aprilie 2003 > http://www.agonia.net – aprilie 2003 şi urmează http://www.edo.ro, cu intenţia de a se crea o zonă elitistă. Poezie.ro este şi astăzi cel mai mare site cu profil literar din România, ca număr de vizitatori, de multe ori, cam la jumătate din cel avut de ediţiile online ale celor mai importante ziare. Conform trafic.ro – vizitatori pe lunile decembrie şi noiembrie, Agonia 76.969, respectiv 378.251, Cotidianul – 153.681, respectiv 730.532, Gândul – 206.718, respectiv 1.007.882, România Liberă – 147.937, respectiv 705.359, Ziua – 154.130, respectiv 730.532. De Libertatea, primul ziar al revoluţiei române, pe care l-am ţinut în mâna de adolescent surescitat de căderea democraţiei pleaşcă peste noi, prin aerul afânat de gloanţe al unor pieţe, nu se poate apropia nimeni: 492.920 de vizitatori în luna decembrie şi 2.557.955 în noiembrie. Normal. Să nu subestimăm interesul oamenilor pentru previziunile sfârco-meteorologice, pentru pretextul de analize şi psihanalize furnizat de pagina 5 şi pentru mişcările vedetelor declarate astfel după ce au apărut de zece ori la televizor, mimând cântatul, maimuţărindu-se pe lângă nişte mese-catedre de unde ni se arată ce să mai gătim şi prin jurul unor oameni politici invitaţi la emisiuni relaxate ca să ne demonstreze cât sunt de umani, de apropiaţi de noi, de obişnuiţi, deci de înţelegători ai problemelor de zi cu zi ale cetăţeanului.

Pornit ca un hobby, site-ul http://www.senior.ro/poezie/, devenit peste noapte un colos virtual, cerea, pe muteşte, dezvoltare, ramificare în lume, într-un cuvânt îşi revendica dreptul la viaţă în spaţiul oamenilor reali. Aici intervine un blocaj generat, pe de o parte, de refuzul lui Herinean de a închina site-ul politicului şi economicului în sensul lui cel mai brut şi fără legătură cu sfera culturii, de a-l pune în slujba cuiva important şi cu resurse, pe de alta din lipsa capacităţii de a crea nişte alianţe cu câteva edituri importante sau intrarea într-un circuit publicitar profesionist, pentru a exista şi o oarecare dezvoltare financiară, care să permită construirea unui stuff solid, format din nume grele ale literaturii şi câţiva specialişti în marketing virtual. Astfel, în echipa editorială care lucrează benevol şi fără nicio normă impusă, am putut vedea, în decursul timpului, alături de o personalitate de talia criticului şi scriitorului Felix Nicolau şi persoane cu un curriculum vitae bogat în spaţii albe, studenţi inimoşi, de viitor, dar doar atât, persoane care nu au confirmat “în afară”.

Au existat câteva acţiuni constând în antologarea unora dintre autorii mai buni de pe site, dar efectele nu au trecut sticla monitorului, nu au creat nicio undă serioasă de interes, nicidecum de şoc în lumea literară. A mai fost un cenaclu, desfăşurat la Cafe Deko, dar cu toată dăruirea câtorva – a lui Felix Nicolau, Daniela Luca, Cosmin Dragomir, Paul Bogdan, Daniela Şontică – nu s-a reuşit niciodată un export de valori, o externalizare a logosului care se învârtea, practic, în cerc închis şi nici măcar păstrarea nivelului iniţial de exultanţă. Asta tot din pricina nearticulării colosului Agonia pe lumea “reală”.Discuţiile cu privire la dezvoltarea proiectului intrat demult în celebra încremenire liiceanistă se învârt pe marcajul fin al unor cercuri vicioase.O mult-dorită revistă nu se poate naşte din lipsa banilor şi din imposibilitatea de a strânge un colectiv de redacţie solid, la stuff e complicat de umblat, că ba atârnă greu unele prietenii, ba “or fi unii mai fără CV dar fac treabă”, o fundaţie deja înregistrată încă nu produce proiecte, pisica rămâne întreagă, neruptă, tocmai că se doreşte, uneori, prin procedeul marţial românesc hei-rup de care am mai vorbit, ruperea ei simultan din toate părţile. Iar conceptul (prea) generos de la care pleacă site-ul, de cultură de masă şi minimă cernere a valorilor nu este de natură să atragă nume sonore din sfera criticii şi nici scriitorime cu condei ferm.

Un alt spaţiu literar virtual important este blogul http://hyperliteratura.reea.net, creat de poetul Marius Ianuş, celebrul coautor al Manifestului Fracturist, alături de poetul basarabean Dumitru Crudu. Celebru şi pentru că, fără voia lui, a creat zeci şi zeci de epigoni care se ţin cu dinţii şi unghiuţele rupte&murdare de fracturismul pe care Ianuş afirmă că l-a epuizat – “din 2000 caut o formulă prin care să mă desprind definitiv de fracturism (pe care mi se pare că eu l-am epuizat) şi am impresia că acum am descoperit-o. Îi spun <> şi mi se pare că vine în prelungirea ideilor facţiunii utilitariste a fracturismului.” Dorit dintru început ca spaţiu elitist, blogul este condus după un regulament aşa-zis al “democraţiei participative”, astfel că se poate ajunge membru numai pe baza votării textelor aspirantului de către membri. După un anumit algoritm eşti declarat “admis” sau “respins”. Prin vot se şi pierde calitatea de membru. Concept înălţător, eşti tentat să spui, scoţându-ţi cu zvâc pălăria, jobenul, şapca ori bandana. Da, dacă nu ar fi eşuat aproape total în lupte de culise, prietenii–coterii, plăţi de poliţe.

Anomalia vine, de cele mai multe ori, din permisiunea nefirească de a se vota anonim. Astfel că un membru care are, să zicem, glorioasa vârstă de 18 ani şi nicio realizare literară poate da “nope” unui poet recunoscut, dacă pur şi simplu nu-i place de el sau respectivul e certat cu prietenii lui. Nu este obligat să comenteze textele supuse la vot, nici măcar să se ştie că a votat.Te-ai certat cu el în alt spaţiu virtual sau cu vreo prietenă ori nu eşti din aceeaşi gaşcă (fracturistă, douămiistă, post-postmodernistă neasumată, etc.) iei “nu” şi, dacă ai noroc, un emoticon care-ţi face în ciudă. Iată că principiile democraţiei nu pot fi grefate oriunde fără analize amănunţite, fără riscul de a apărea reacţii de incompatibilitate, amestecarea planurilor putând favoriza cadrul de înflorire a non-valorii, în timp ce se urmăreşte exact contrariul.

Clubul literar al lui Claudiu Komartin – http://www.clubliterar.com – are la bază cam acelaşi concept elitist, dar o axare mult mai pregnantă pe text, lipsind video-poemele, care sunt la mare cinste pe rivala hyperliteratura. Lucru deloc rău, dacă stai şi te gândeşti că video-poemele de la noi, în majoritatea lor, sunt nişte biete înregistrări făcute cu telefonul şi, din păcate, în manieră telefonată, fără pic de ştiinţă a manevrării imaginilor, (îmi amintesc de un asemenea poem în care imaginea dubla perfect cuvintele, nu existau metafore regizorale, sugestie, nimic; în text era “m-am sculat”, vedeai personajul cum se scoală din pat, “m-am spălat”, desigur, trebuia să vezi omul cum se spală şi tot aşa) cu muzică pentru care nu există drept de utilizare şi de multe ori cu texte fade, clădite în jurul unei pretinse dezabuzări consumiste, foarte trendi.
În concluzie, partea literară a internetului românesc este un soi de struţo-crocodilo-cămilă de stepă, nici subsumată unor interese culturale ferme, nici articulată pe lumea “de afară”, nici privită doar ca vehicul de marketing, de cele mai multe ori cu pretenţii neonorate, nici mercantilizată măcar, ca să zici că există premizele financiare ale evoluţiei. Este mai degrabă un fel de poligon în care toată lumea trage cam în toată lumea, unii cred că e sărbătoare tot timpul, gloanţele sunt adesea confundate cu pocnitorile şi invers, confuzia e cool pentru mulţi care intră doar pentru o şuetă, trei vorbe zvârlite din goana mouse-lui, iar reuşitele unora de a-şi continua, prin cărţi, succesele volatile de pe net li se datorează aproape în totalitate, şi nu spaţiului din care doar au ştiut ce să aleagă.

Luceafarul – 12 dec. 2007

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: