■ Unde nu-i cap, vai de fotbal

26/10/2009


foto treehugger.com

Citind un articol al lui arhi, deci un arhicol, in care spunea despre obiceiul prost de la noi de a se roti mereu antrenorii din fotbal, mi-am amintit ca de mai multa vreme doream sa scriu despre acest sport care detine o nemeritata suprematie in grila televiziunilor, fata de alte sporturi.

Nitica psihanaliza

Psihologia si psihologul in fotbal

Un subiect la care se revine, obsedant, dupa fiecare esec generator de bujori in obrajii federali sau de club. Atunci incep toti sa explice “factorul psihologic” si importanta lui in fotbal.
Se face teoria psihologului fara psiholog, teoria chibritului fara fosforul din peste. Mereu vorbesc aceiasi oameni care, de fapt, n-au nici in clin, nici in maneca, ceva cu acest sport prost platit – Psihologia Sportiva.
Da, exista chiar un domeniu numit Psihologie Sportiva, s-au scris carti pe tema asta, s-au facut studii, dar tentatia noastra de a reinventa roti, cel mai adesea mai roti decat rotile, este binecunoscuta. La noi a scris despre asta Profesor universitar doctor Irina Holdevici, clic pentru a vedea cine este http://www.arpt.ro/RO/CVro/IrinaHoldevici.htm .

Evident, o persoana cara nu are ce spune mai mult decat Pitzi, Laca, Puiu si alti ganditori celebri. De aceea nu e invitata nicaieri sa vorbeasca despre psihologia sportiva.

Transferul de puteri

In general, la noi si cam peste tot, sunt implicati in fotbal oameni de conditie medie in ceea ce priveste educatia, cultura si studiile.
Dar fiecare din ei are senzatia ca in cele mai ascunse maruntaie ale mintii lui se afla un Supermen care zboara necontenit, cu pumnul inainte, din succes in succes.
Fiecare din ei are impresia ca, in mod automat si necesar, daca a avut priceperea sa faca bani, atunci poate face orice.

Mecanismul e simplu: banul este simbolul puterii totale; posibilitatea convertirii lui in orice, duce la senzatia ca a poseda capacitatile de a-l avea este tot aia cu a avea toate capacitatile.
Nimic mai fals, dar este o realitate psihologica.
Acum, acesti oameni angajeaza antrenori. Deci, platesc niste oameni de conditie intelectuala apropiata, ca sa duca o echipa de fotbal catre realizari mari.
Intra in scena mecanismul de transfer al puterilor: patronul, care dupa cum am vazut, simte ca are toate calitatile fiindca poseda banul, da multi bani unui antrenor. Deci, simbolic, ii transfera si omniscienta lui, puterile sale printr-un contract barosan.

La randul lui, antrenorul se simte mereu in pericol de a pierde pretuirea si banii stapanului patron, si pricepe ca el trebuie sa faca totul, sa poata orice, sa fie miezul salatei fotbalistice. Ca d’aia are contractul mare.
Si este incapabil sa accepte ca are nevoie de un ajutor specializat in privinta consilierii psihologice a jucatorilor, fiindca atunci simte ca ar pierde o mare parte din increderea stapanului. Si poate si din contract.

Deci antrenorul se simte dator sa fie si psihologul echipei, iar patronul este convins ca antrenorul, pentru banii multi pe care ii ia, trebuie sa faca ce trebuie. Adica tot.
La randul lui, patronul nu poate accepta ca antrenorul pe care el l-a pus si platit nu poate sa faca tot, caci atunci aceasta idee intra in conflict subconstient cu ideea ca el, patronul-Supermen, poate totul. Adica, daca antrenorul caruia patronul i-a transferat prin bani (contract) puterile lui totale nu poate sa faca singur ce trebuie si are nevoie de altul – psiholog sportiv – asta inseamna ca nici el, patronul, de fapt nu poate totul.

Mi se pare destul de clar.

Psihologia de antrenor

In mintea antrenorilor, psihologia este egala cu ambitionarea, incrancenarea, cu “pizda ma-sii, ce ailalti n-au tot doua picioare”?
In fapt, ambitionarea este doar unul din butoanele de reglaj fin al jucatorului, la care umbla un psiholog.
Dar pentru antrenor, care de multe ori este un fost fotbalist care a reusit ce-a reusit doar prin strans din dinti, nu este deloc clar ca se mai poate si altfel, ca se poate mai mult.

Factorul psihologic inseamna, in capul lui, doar atat:
“Hai, baieti, ca putem, ce suntem fete?” “Ii batem, baieti?” “Ii batem, Nea Pitzi”, “N-aud, maaaa! Ii batem sau nu?” “ Daaa, nea Pitzi” se aude corul de buhai nadusiti care nici ei nu cred ce spun.

Epilog

Gata, psihologia s-a incheiat, se trece la alergare usoara si la reluarea vesnica in talk-show-uri a temei psihologului, dar printre ivitati nu sunt niciodata psihologi, ci tocmai aceia care, mai mult sau mai putin inconstient, se tem de venirea la echipele de fotbal a unor psihologi, ca nu cumva sa-si piarda din prestigiu si autoritate.

© dan carlea – toate drepturile rezervate

Anunțuri

■ Un scurt remember

24/10/2009

„O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!” (Ecl.l:2).

„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Ecl. 3:1).

Iata o foarte mica dovada a acestor adevaruri:

Gheorghe Dragodan
Ioan Stoica
Corneliu Coposu
Ion Ratiu
Marian Munteanu
Emil Constantinescu
Genius
Andre
Catalina Toma

Gheorghe Dragodan – parca aud cum zicea la stiri despre armele lui Dragodan, afacerile dubioase. Era o figura a zilei. In 1999 a fost eliberat dupa 3 ani si 3 luni de stat la zdup pentru prejudicierea „Safi invest” si „Bankoop” cu 3 miliarde si jumatate de lei.

Ioan Stoica

Taticul „Caritas”. Intr-o vreme era un nume pe buzele tuturor. Mergeau oamenii noaptea la Cluj cu chimirul plin de bani, sa-i depuna pentru a lua de N-spe mii de ori suma.

Eram la inceputuri, in 1991, nu auzisem de jocuri piramidale, multi nu pricepeau ca banii nu se pot inmulti fara investitii. Sistemul „Caritas” promitea restituirea, după trei luni, a unei sume de opt ori mai mari decât banii depusi. Au fost destui care si-au vandut casele, purceii si masinile pentru visul lui Stoica.
Au fost liste preferentiale la „Caritas”, barosanii erau platiti in avans, pentru ca sa inchida ochii. Si i-au inchis.

O mana de oameni, majoritatea din politica, politie si alte structuri s-au imbogatit atunci, le-a iesit pasenta si unor anonimi iuti de picior care au pus bani chiar la inceputul „jocului”, dar a urmat prabusirea, scandalul, ridicolul.

Ioan Stoica a facut numai doi ani de puscarie si acum e dat la fund. Nu mai intereseaza pe nimeni. Suntem un popor rabdator si iertator. In alte parti i s-ar pune pielea pe bat.

wikipedia Caritas

Corneliu Coposu

Dupa ce a murit a inceput sa se vorbeasca de marele politician Coposu, desi in anii 90 facuse destule gafe. Sustinea revenirea Regelui desi era evident ca populatia, in imensa ei majoritate, nu vrea monarhie, nu stie exact ce-i aia, cand spune Rege vede boieri care pun taranii in jug si le trag bice pe spinare.

E mult spus “marele politician Coposu” daca ne referim la activitatea lui postrevolutionara.

Corneliu Coposu a fost un om chinuit, fara indoiala un martir. Dar nu un mare vizionar politic.

Biografia lui poate fi citita aici wikipedia Coposu

Ion Ratiu

Cand ma gandesc la Ion Ratiu aud si vocea lui: „copii, copiii mei…”

A fost primul miliardar roman de care am auzit in viata. Batran, cu aer de bunic sfatos si bine-dispus, cu afaceri colosale in Marea Britanie, multi visau la o sponsorizare de la Ratiu. In ’90 a vrut sa ne conduca, candidand la presedintie, intrecere la care a obtinut locul 3, cu nici 4 procente jumate.

Biografia lui Ion Ratiu poate fi citita pe wikipedia

Marian Munteanu
foto voxvoci.us

Si-a inceput cariera ca un model de rezistenta studenteasca in fata neocomunismului reprezentat de Ion Iliescu si a incheiat-o bumbacit in fantana de la Universitate. De altfel, imaginea lui Munteanu scos din fantana dupa ce a fost batut de mineri a facut inconjurul lumii.


foto-album Stelian Maria

Era speranta studentilor care manifestau in Piata, ne uitam la el ca la o figura istorica, un Mahatma Gandhi mai tanar, cu barbuta si neinfricat.

A iesit din scena si dus a fost, in lumea afacerilor – spun gurile rele ca si cu putin ajutor esential de la serviciile secrete. Doar sa nu mai faca vreun iures.

Emil Constantinescu – marele invins de Securitate, dupa spusele proprii.

Pe cand cuvanta in balconul Universitatii avea toate solutiile. Dupa aceea a inceput sa mai piarda din bagaje, ramanand doar cu gesturile ostentative invatate de la profesorul lui de imagine politica – Ion Caramitru (scosul teatral al ochelarilor si privirea severa, pauzele in vorbire care anuntau o apocalipsa).

Fiu-sau Dragos a fumat si el, palmat, Tigareta lui Trutulescu, si pana la urma din presedintele Constantinescu a ramas o insecta care din cand in cand e scoasa afara de boldul istoriei infipt in spate si pusa la televizor sa o mai vedem.

„Genius” – in anii ’90 facea furori o formatie de pusti numita Genius. Toti o ascultau, parea ca va fi chiar un succes international. S-au dus muzicii de suflet, de ani de zile uitata.

Povestea lor poate fi citita aici: wikipedia Genius
clip Genius

„Andre” – in ’98 a luat fiinta formatia „Andre”. Fetele, Andreea Balan si Andreea Antonescu au obtinut un succes fulminant. Au creat o moda, pustoaicele se imbracau ca ele, se purtau ca ele.

Erau impresariate de tatal Andreei Antonescu, Gheorghe Antonescu, un tip care m-a speriat cand l-am vazut intr-o emisiune tv, prin determinarea si aproape ura cu care privea actul artistic al fetelor. Voia cu atata incrancenare sa iasa bine, sa faca bani din ele, incat parca se intrezarea un final tragic. A si murit in 2001.

Fetele s-au tot intepat, s-au certat si impacat, niciuna nereusind sa se cocoate pe locul I la concursul „Cine domina in relatia noastra”, asa ca finalmente au devenit doua solo. Rezultate actuale modeste, mai apar din cand in cand, sa nu le uite lumea de tot.

wikipedia Andre

Catalina Toma

– foto sansabuzoiana.ro

A aparut de nicaieri, cheala si sexy, avea si voce, jurai ca va fi vedeta toata viata.

Acum nu mai stii de unde s-o iei. Dumnezeu sa-i ierte cariera moarta inainte de a incepe cu adevarat. clip Catalina Toma


■ Cate ceva despre respect

22/10/2009

Despre tutuiala a scris Andrei Plesu acum cativa ani, asa ca n-o sa incerc sa spun aceleasi lucruri, dar mai prost.

Ma voi referi la cateva specii mai moderne ale respectului, la lucruri care nu decurg automat din cei sapte ani de acasa, ci putin mai cotit.

Salutul

Emailul

Messengerul

Obiceiurile proaste din imobiliare:

Cati bani aveti?

Negociabil?

Plus suspiciosul

Spuneti-mi mie!


Salutul

Esti invatat de mic sa saluti, sa raspunzi la salut, cand sa saluti tu, functie de varsta pe care o ai, de cel pe care-l intalnesti, de sex, pozitie sociala si asa mai departe.
Esti invatat aceste lucruri daca ai bafta de o familie buna. Good karma, cum ar spune indienii sau andressa.
Dar nu ti se atrage atentia si la modul in care trebuie sa raspunzi. Adica, daca esti salutat cu prietenescul “Salut” sau cu minerescul “Noroc”, poti raspunde la fel de amical, dar daca cineva te saluta cu “Buna ziua”, frumos este sa nu te apleci si sa te tragi de sireturi cu omul printr-un “Salut” aruncat peste umar, ci sa raspunzi tot cu “Buna ziua”.
Se intampla frecvent sa trec pe langa un vecin de varsta apropiata, sa ii dau “Buna ziua” sau “Buna seara” si sa primesc un “Salut”.

Internet

Mail

De niste ani emailul si messengerul au intrat in vietile noastre, dar nimeni nu ne-a facut o minima educatie despre cum sa ne purtam cand le folosim. Sigur, se poate argumenta ca nu e nevoie, toata lumea stie sa raspunda pe mail si sa butoneze frenetic la mess, nu?
Nu.
In primul rand, la email, trebuie precizat un lucru: daca singur singurel ti-ai dat adresa undeva, la contact pe un site sau blog, de bun simt este sa raspunzi.
Orice solicitare serioasa si facuta in termeni respectuosi trebuie sa primeasca un raspuns. Nu mai spun de companii care frecvent isi dau adresa de email si scrii ca prostul si nimic.
Ba, mai mult decat atat, sunt cazuri cand anumite institutii sau firme dau anunt ca doresc anumite colaborari, dar cand trimiti un mail nu ti se raspunde.

Messengerul

Cu messengerul e si mai groasa treaba. Furati de moacele haioase ale emoticoanelor, de multe ori nu mai realizam ca si messengerul trebuie tratat cu aceeasi seriozitate ca si celelelate mijloace de comunicare.

As puncta cateva lucruri:

● scrisul prea fragmentat enerveaza, oboseste, il face pe interlocutor sa-si piarda timpul

deci, in loc de:

„ce ai mai facut [ENTER]
cu proiectul ala [ENTER]
cu care ziceai ca [ENTER]
vrei sa mergi [ENTER]
la sponsor ? [ENTER]

parca e mai matur sa scrii:

„ce ai mai facut cu
proiectul ala cu
care ziceai ca
vrei sa mergi
la sponsor ? [ENTER]

● uita-te jos, caci in fereastra iti scrie cand interlocutorul tasteaza. A scrie peste el e foarte enervant, inseamna, de fapt, a vorbi peste el.
Asteapta sa spuna tot si apoi raspunde. Comunicarea devine mult mai eficienta, mai normala si se pierde mai putin timp. Se poate adopta si un cod ajutator: spre exemplu la fiecare final de idee, cand ai zis tot ce ai vrut si astepti raspunsul pui ///

● evita ca din prima clipa cand te arati online, sa fii BUSY . Daca te dai ocupat tot timpul, atunci obligi oamenii sa comita impolitetea de a te contacta si astfel, prin abuz, statusul BUSY isi pierde noima.
Daca te arati online, pai lasa-te si AVAILABLE. Totusi, cel mai bine este, cand esti dispus sa fii accesat, sa te arati online si available (chiar si doar pentru anumite persoane, nu pentru toate) si cand nu vrei, stai pe INVISIBLE.
Mi s-a intamplat sa vad pe cineva ca este online, sa astept ca prosutul sa devina din busy, available, si dupa o ora pac a inchis si s-a carat. Pai ma obligai sa nu tin cont de statusul tau si sa iti scriu asa, nu?

● Se intampla sa fii dispus la conversatie, dar sa iti scrie prea multi odata si sa incepi sa raspunzi cu mare intarziere unor oameni.
Fa ordine! Nu sunt eu vinovat ca tu scrii in 7 ferestre, sa astept 5 minute pana arunci un „ok”. Deci, mai politicos este sa imi spui: scuze, trebuie sa ies acum, te caut eu, sau ceva de genul asta, decat sa incepi conversatia cu mine si sa pierd jumatate de ora pentru cateva propozitii.

● Nu uita, cand vorbesti cu cineva si discutia a ramas in aer, in sensul ca niciunul nu a mai avut nimic de zis, daca vrei sa iesi spune-i omului la revedere. Multi ies hodoronc-tronc, e ca si cum ai intoarce spatele si ai pleca dupa ce am vorbit.

Imobiliare

Cati bani aveti?

De cativa ani, in tranzactiile imobiliare a patruns un obicei tembel: intrebarea adresata de cel care vinde celui care vrea sa cumpere:
„cati bani aveti?”.
O mojicie si o prostie mai mare nici ca se poate. A intreba asa ceva, deja da de inteles omului ca vrei sa il jupoi, sa-i iei toti banii.
O marfa are, in general un anumit pret, dictat de cateva lucruri: piata din acel moment, starea marfii, si doar intr-un mic grad de cumparator.
Daca ai o garsoniera de vanzare in Salajan, pai o vei vinde in functie de preturile zonei si de cum arata garsoniera, blocul, etc, nu de cat de bogat este cumparatorul. Ce, daca Tiriac vrea sa ia o garsoniera treaba lui pentru ce, i-o vinzi la pret de vila ca are multi bani?

Tu, angajat la o agentie, la intrebarea: „m-ar interesa o garsoniera in Salajan” raspunzi, daca ai bun-simti si o minima stiinta a comunicarii in afaceri: „da, am una in cutare zona, la pretul cutare, este in stare buna, si asa mai departe”. Nu ma intebi cati bani am.
Caci ma faci sa te suspectez ca o sa ai marfa exact de banii pe care-i am, n-o sa-mi mai lasi nimic.

Negociabil?

Alta imbecilitate crasa, intrata in vocabularul economiei noastre de piata vai de mama ei. A intreba „negociabil” omoara orice negociere din start. Orice afacere e negociabila, si cine nu stia asta e atat de prostovan, ca nu merita sa-ti pierzi timpul cu el.
Si, apoi, cum decurge dialogul dupa aceasta intrebare, de regula?
„Aaa, da negociabil”
„Cat?”
„Pai mai jos de 19000 nu las”
„Scump, hai 18500 si batem palma”
„S-a facut”.

Pai asta nu e negociere. Negociere este sa mergem sa vedem marfa, sa ma uit la ea, sa aduc argumente diverse ca nu merita atata, sa aduci alte argumente, sa ne sucim, sa ne invartim, sa ne scarpinam in fund, sa ne facem ca plecam, nu „da negociabil”…”cat?”…”atata”…”ok”.

A pune intr-un anunt „negociabil” reprezinta marca omului care habar nu are de negocieri, de nimic.

Suspiciosul

Spuneti-mi mie

O alta impolitete des intalnita este cand raspunzi la telefon si o persoana solicita sa vorbeasca cu altcineva tu sa trantesti: „spuneti-mi mie”.
Desigur, sunt si cazuri cand este in regula asa, sa zicem daca esti secretara si seful iti zice: ”daca suna Basescu, Oprescu, Geoana sau Antonescu, spui sa-ti zica tie”.
Dar, in general, este o intrebare nepoliticoasa, care sugereaza si niste neincrederi in relatiile dintre cel care face soliticarea si cel cu care persoana care a sunat voia sa vorbeasca.
Daca sotie e in baie, ii suna telefonul si iti spune sa raspunzi tu (desi nu e prea ok) atunci raspunzi si spui ca este in baie si va suna ea, nu ceri sa ti se dea tie raportul ce si cum.

Sunt multe de zis, poate restul intr-un episod viitor.
Oricum, am fost nepoliticos in acest articol, caci v-am tutuit de nu v-ati vazut: „faci asa, dregi asa”. Deh, influenta mediului asupra dobitocului.

© dan carlea – toate drepturile rezervate


■ Babelnet

20/10/2009

Un articol pe care l-am scris pentru Luceafarul, in 12 dec. 2007. Surprinzator de actual, nu?

Anul 2007. Numai un click şi iată un Turn Babel în flăcări, unii sunt beţi la etajele inferioare, mulţi sar, urlând ca bieţii disperaţi de la World Trade Center, în timp ce alţii îşi lipesc aripi icariene, cu gândul zborului precaut spre un cer de hârtie, la care visează toţi. Din secolul al XV-lea, Zodia Gutenberg îşi tot naşte fiii. Cel mai bine te încredinţezi de asta la un târg de carte, bunăoară la Gaudeamus, abia încheiat într-un spaţiu plin de amintiri din cele mai diverse, de la expoziţiile prin care industria socialistă a României – care lua ca model, conform înţelepciunii cârmaciului de atunci, industriile URSS şi Chinei maoiste – complexa realizările Vestului, până la mulţumirile aduse minerilor pentru lecţiile de ikebana din faţa Teatrului Naţional.

La fiecare pas, printre standurile de cărţi, mai vedeai un mare scriitor, un poet, un critic important. S-au purtat discuţii mai mult ori mai puţin literare, s-au vânat scaune prin localurile de la primul inel, s-au dus polemici, s-au împăcat ireconciliabili care se cunoşteau doar de pe site-urile şi blogurile literare. Am înţeles, încă o dată că literatura adevărată miroase a trup de copac albit şi întins pe sub literele unor oameni.

În afara unor reviste general apreciate, cum ar fi varianta virtuală a “Dilemei Vechi”, în care Andrei Pleşu arată ce înseamnă a gândi; gândirea ca salahoreală de lux, cărăuşie a înţelesurilor spre subînţelesuri, profesiune, artă şi hobby totodată, nu doar corvoadă utilitaristă de birou, netul înseamnă mult prea mult o socializare perversă, pe jumătate sau sfert, care procură unele satisfacţii cu costuri interioare ascunse şi vizibile în timp, bovarism, can-can, balamuc, certuri, istericale, defulări scatologice, lături cu pretenţii, logică ovariană, nevricale testiculare.

Doar ca o paranteză amuzantă spun că în revista amintită, alături de sublinierile tarelor noastre arhicunoscute, a neseriozităţii, snobismului şi amatorismului cu care sunt abordate toate lucrările, de la astuparea de gropi la tipărirea de opere, tronează un link “forum”, iar când intri…surpriză: forumul este suspendat.
Adică, care va să zică, nu există. De ani buni, nu de ieri, de azi. Altfel spus, cel mai bun exemplu de treabă românească. Legătura cu pricina ar putea fi eliminată din site, de către administrator, în câteva secunde. Dar, fără îndoială, merge şi-aşa.

Revin. Feed-beack-ul internautic, fenomen care dă, aparent, autorului unui text un plus de înţelegere cu privire la receptarea produsului său artistic de către omul pe care altfel nu îl poate întâlni decât preţ de câteva minute, la o lansare, şi cititorului o idee despre omul din spatele literelor pe care le absoarbe în fiinţa lui, este înecat în subiectivisme, umori de pubertate, interese hormonale, vâltori revanşarde, paraziţi anonimi. În spaţiul virtual, sub un text literar, niciodată nu ştii dacă un comentariu are la bază textul în sine sau cine ştie ce chestiuni oculte, poate ai criticat vreodată scrisul iubitei comentatorului tău de azi, care – curios lucru – nu vede nimic bun în creaţia ta, deşi e parte dintr-un volum băgat în seamă de critici importanţi ori poate omul are pur şi simplu o zi proastă sau o alcoolemie sănătoasă.

Amestecul toxic de diletanţi, clone, trolli, anti-valori şi autori renumiţi face, de multe ori, din web-ul literar o adevărată ciupercărie, lesne provocatoare de iritaţii şi alergii. Dar să o luăm cu începutul.

În 1999, Radu Herinean, un inginer, specialist în informatică, împătimit de poezie, a creat un site, http://www.senior.ro/poezie/ care a devenit, în foarte scurtă vreme, un fenomen. Numele a suportat mai multe schimbări: http://www.poezie.ro – martie 2001 > http://www.agonia.ro – aprilie 2003 > http://www.agonia.net – aprilie 2003 şi urmează http://www.edo.ro, cu intenţia de a se crea o zonă elitistă. Poezie.ro este şi astăzi cel mai mare site cu profil literar din România, ca număr de vizitatori, de multe ori, cam la jumătate din cel avut de ediţiile online ale celor mai importante ziare. Conform trafic.ro – vizitatori pe lunile decembrie şi noiembrie, Agonia 76.969, respectiv 378.251, Cotidianul – 153.681, respectiv 730.532, Gândul – 206.718, respectiv 1.007.882, România Liberă – 147.937, respectiv 705.359, Ziua – 154.130, respectiv 730.532. De Libertatea, primul ziar al revoluţiei române, pe care l-am ţinut în mâna de adolescent surescitat de căderea democraţiei pleaşcă peste noi, prin aerul afânat de gloanţe al unor pieţe, nu se poate apropia nimeni: 492.920 de vizitatori în luna decembrie şi 2.557.955 în noiembrie. Normal. Să nu subestimăm interesul oamenilor pentru previziunile sfârco-meteorologice, pentru pretextul de analize şi psihanalize furnizat de pagina 5 şi pentru mişcările vedetelor declarate astfel după ce au apărut de zece ori la televizor, mimând cântatul, maimuţărindu-se pe lângă nişte mese-catedre de unde ni se arată ce să mai gătim şi prin jurul unor oameni politici invitaţi la emisiuni relaxate ca să ne demonstreze cât sunt de umani, de apropiaţi de noi, de obişnuiţi, deci de înţelegători ai problemelor de zi cu zi ale cetăţeanului.

Pornit ca un hobby, site-ul http://www.senior.ro/poezie/, devenit peste noapte un colos virtual, cerea, pe muteşte, dezvoltare, ramificare în lume, într-un cuvânt îşi revendica dreptul la viaţă în spaţiul oamenilor reali. Aici intervine un blocaj generat, pe de o parte, de refuzul lui Herinean de a închina site-ul politicului şi economicului în sensul lui cel mai brut şi fără legătură cu sfera culturii, de a-l pune în slujba cuiva important şi cu resurse, pe de alta din lipsa capacităţii de a crea nişte alianţe cu câteva edituri importante sau intrarea într-un circuit publicitar profesionist, pentru a exista şi o oarecare dezvoltare financiară, care să permită construirea unui stuff solid, format din nume grele ale literaturii şi câţiva specialişti în marketing virtual. Astfel, în echipa editorială care lucrează benevol şi fără nicio normă impusă, am putut vedea, în decursul timpului, alături de o personalitate de talia criticului şi scriitorului Felix Nicolau şi persoane cu un curriculum vitae bogat în spaţii albe, studenţi inimoşi, de viitor, dar doar atât, persoane care nu au confirmat “în afară”.

Au existat câteva acţiuni constând în antologarea unora dintre autorii mai buni de pe site, dar efectele nu au trecut sticla monitorului, nu au creat nicio undă serioasă de interes, nicidecum de şoc în lumea literară. A mai fost un cenaclu, desfăşurat la Cafe Deko, dar cu toată dăruirea câtorva – a lui Felix Nicolau, Daniela Luca, Cosmin Dragomir, Paul Bogdan, Daniela Şontică – nu s-a reuşit niciodată un export de valori, o externalizare a logosului care se învârtea, practic, în cerc închis şi nici măcar păstrarea nivelului iniţial de exultanţă. Asta tot din pricina nearticulării colosului Agonia pe lumea “reală”.Discuţiile cu privire la dezvoltarea proiectului intrat demult în celebra încremenire liiceanistă se învârt pe marcajul fin al unor cercuri vicioase.O mult-dorită revistă nu se poate naşte din lipsa banilor şi din imposibilitatea de a strânge un colectiv de redacţie solid, la stuff e complicat de umblat, că ba atârnă greu unele prietenii, ba “or fi unii mai fără CV dar fac treabă”, o fundaţie deja înregistrată încă nu produce proiecte, pisica rămâne întreagă, neruptă, tocmai că se doreşte, uneori, prin procedeul marţial românesc hei-rup de care am mai vorbit, ruperea ei simultan din toate părţile. Iar conceptul (prea) generos de la care pleacă site-ul, de cultură de masă şi minimă cernere a valorilor nu este de natură să atragă nume sonore din sfera criticii şi nici scriitorime cu condei ferm.

Un alt spaţiu literar virtual important este blogul http://hyperliteratura.reea.net, creat de poetul Marius Ianuş, celebrul coautor al Manifestului Fracturist, alături de poetul basarabean Dumitru Crudu. Celebru şi pentru că, fără voia lui, a creat zeci şi zeci de epigoni care se ţin cu dinţii şi unghiuţele rupte&murdare de fracturismul pe care Ianuş afirmă că l-a epuizat – “din 2000 caut o formulă prin care să mă desprind definitiv de fracturism (pe care mi se pare că eu l-am epuizat) şi am impresia că acum am descoperit-o. Îi spun <> şi mi se pare că vine în prelungirea ideilor facţiunii utilitariste a fracturismului.” Dorit dintru început ca spaţiu elitist, blogul este condus după un regulament aşa-zis al “democraţiei participative”, astfel că se poate ajunge membru numai pe baza votării textelor aspirantului de către membri. După un anumit algoritm eşti declarat “admis” sau “respins”. Prin vot se şi pierde calitatea de membru. Concept înălţător, eşti tentat să spui, scoţându-ţi cu zvâc pălăria, jobenul, şapca ori bandana. Da, dacă nu ar fi eşuat aproape total în lupte de culise, prietenii–coterii, plăţi de poliţe.

Anomalia vine, de cele mai multe ori, din permisiunea nefirească de a se vota anonim. Astfel că un membru care are, să zicem, glorioasa vârstă de 18 ani şi nicio realizare literară poate da “nope” unui poet recunoscut, dacă pur şi simplu nu-i place de el sau respectivul e certat cu prietenii lui. Nu este obligat să comenteze textele supuse la vot, nici măcar să se ştie că a votat.Te-ai certat cu el în alt spaţiu virtual sau cu vreo prietenă ori nu eşti din aceeaşi gaşcă (fracturistă, douămiistă, post-postmodernistă neasumată, etc.) iei “nu” şi, dacă ai noroc, un emoticon care-ţi face în ciudă. Iată că principiile democraţiei nu pot fi grefate oriunde fără analize amănunţite, fără riscul de a apărea reacţii de incompatibilitate, amestecarea planurilor putând favoriza cadrul de înflorire a non-valorii, în timp ce se urmăreşte exact contrariul.

Clubul literar al lui Claudiu Komartin – http://www.clubliterar.com – are la bază cam acelaşi concept elitist, dar o axare mult mai pregnantă pe text, lipsind video-poemele, care sunt la mare cinste pe rivala hyperliteratura. Lucru deloc rău, dacă stai şi te gândeşti că video-poemele de la noi, în majoritatea lor, sunt nişte biete înregistrări făcute cu telefonul şi, din păcate, în manieră telefonată, fără pic de ştiinţă a manevrării imaginilor, (îmi amintesc de un asemenea poem în care imaginea dubla perfect cuvintele, nu existau metafore regizorale, sugestie, nimic; în text era “m-am sculat”, vedeai personajul cum se scoală din pat, “m-am spălat”, desigur, trebuia să vezi omul cum se spală şi tot aşa) cu muzică pentru care nu există drept de utilizare şi de multe ori cu texte fade, clădite în jurul unei pretinse dezabuzări consumiste, foarte trendi.
În concluzie, partea literară a internetului românesc este un soi de struţo-crocodilo-cămilă de stepă, nici subsumată unor interese culturale ferme, nici articulată pe lumea “de afară”, nici privită doar ca vehicul de marketing, de cele mai multe ori cu pretenţii neonorate, nici mercantilizată măcar, ca să zici că există premizele financiare ale evoluţiei. Este mai degrabă un fel de poligon în care toată lumea trage cam în toată lumea, unii cred că e sărbătoare tot timpul, gloanţele sunt adesea confundate cu pocnitorile şi invers, confuzia e cool pentru mulţi care intră doar pentru o şuetă, trei vorbe zvârlite din goana mouse-lui, iar reuşitele unora de a-şi continua, prin cărţi, succesele volatile de pe net li se datorează aproape în totalitate, şi nu spaţiului din care doar au ştiut ce să aleagă.

Luceafarul – 12 dec. 2007


■ 3 Doamne si toti 3…

19/10/2009

Privind fiecare sesiune de alegeri mi se arată că noi nu putem funcţiona decât în ecuaţia speranţă-dezamăgire.
De fiecare dată este cineva care vine pe un val şi după un timp ajunge, inevitabil, pe un făraş. Probabil, ricoşeul din Morgana speranţei în mantinela dezamăgirii ne face bine, anulându-ne orice sentiment de vinovăţie cu privire la conduita noastră civică: uite, domle, noi am crezut total în el, i-am dat votul şi el ce-a făcut? Un măgar. Jos, jos, jos!

Altfel nu se explică de ce, după 20 de ani de genuflexiuni democratice în faţa diverşilor candidaţi fetişizaţi de fantasmele alegătorilor, adoptăm aceeaşi manieră de raportare la oamenii politici.
Mereu în aşteptarea omului salvator, a celui care poate tot, nici nu vedem cum se sting de nebăgare în seamă oameni care chiar construiesc. Încet, sigur, şi doar câte ceva, fără pretenţia că rezolvă ţara sau oraşul într-un mandat sau în jumătate. Şi fără să promită mai nimic.
Este cazul lui Liviu Negoiţă, un primar sub conducerea căruia am locuit, ani de zile, în sectorul 3 al Capitalei.
Nu fac nimănui campanie, mai ales că respectivul nici nu este înscris în vreo cursă, decât poate doar în cea a reintrării în anonimat, ci spun doar ce am văzut. De la o lună la alta mai apărea un părculeţ între blocuri, se mai făcea o parcare în spic, se făcea curăţenie, se puneau garduri noi, coşuri de gunoi. Omul putea să lucreze şi fără să stea mereu pe la televizor, ameninţându-ne cu minunăţiile pe care ni le pregăteşte.

Fatalitate: oamenii muncitori şi serioşi ne sunt antipatici. Nu ne distrează, nu putem să-i înjurăm, nu ne tragem de şireturi cu ei, nu-i urmărim prin golden blitz-uri, practic nu ne spun nimic. Stau acolo unde i-ai pus şi îşi fac treaba. Ete, fleoşc.

Nu vrem oameni care pun cărămidă peste cărămidă, ci tipi care vin cu bomba şi dărâmă tot ce au făcut alţii înainte şi dau ordine să se facă altfel tot deodată.
Timpul mereu e scurt pentru a face totul, pentru a nu precupeţi niciun efort şi între timp vin alte alegeri. Moştenirea a fost grea, atâta s-a putut, adică mai nimic. Şi pleacă Fătul-Frumos cu un etaj mai sus, convins că poate mai mult şi n-a avut ocazia încă s-o arate.
Ne sunt antipatici oamenii care nu se laudă, care nu se bat cu pumnii în piept, care nu ne promit nimic. Pentru preşedinţie sunt buni doar candidaţii care nu au construit încă ceva serios, dar promit totul. Le vor face pe toate, doar să fie aleşi.

Este cazul lui Oprescu, al lui Antonescu, al lui Geoană.
Sorin Oprescu a venit să pună Bucureştiul pe roate. L-a lăsat pe aceiaşi butuci pe care i-a găsit când un altul a plecat de la Primărie la Preşedinţie.
Acum e rândul lui să ducă tradiţia mai departe, suspendat în aceleaşi obiceiuri care ne plac: promisiuni totale, discurs vitriolant antisistem – România trezeşte-te iar ca să te culci la loc – ironii luate prea scump de la nişte consilieri care ne măsoară cu şublerul aşteptările.

Crin Antonescu şi-a băgat nişte benzină în aortă şi vrea să conducă. Nu orice, Doamne fereşte, ci, bineînţeles, totul. Pe noi toţi.
Pe mine, pe tine, pe doamnele fabrici şi uzine.
Ce îl recomandă pentru asta e greu de spus, ori chiar imposibil. Ce măreaţă construcţie a făcut până acum, ce legi fundamentale a susţinut, ce iniţiative salvatoare a pus pe masă nu ştim. Dar el vrea şi poate să.
Să orice, să ce vrem noi.

Geoană e acelaşi, constant în inacţiune şi lipit în aceiaşi balerini diplomatici care înlesnesc piruietele.

Aşa că, probabil, rămânem cu Băsescu şi menajeria căreia tot el i-a dat drumul din cuşcă. Doar ca să avem la ce aplauda şi fluiera.

***

© dan cârlea – toate drepturile rezervate


■ Si bogatii dau din buric

17/10/2009

Într-o iarnă a venit peste noi libertatea. Cu surle şi trâmbiţe, tiribombe, bombe, gloanţe şi petarde. Petarde securistice, PCR-iste, KGB-iste, CIA-iste şi Dumnezeu mai ştie de care.
Un sistem s-a prăbuşit, iar în norii de praf şi printre grămezile de moloz a început construirea unui alt sistem. Complet opus decât cel dinainte, dar cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi nobile apucături.

Unii, mai iniţiaţi în tainele economiei de piaţă şi plimbaţi în interes de serviciu prin putredul capitalism au reuşit să pună ban peste ban.
Alţii, cu apucături bişniţăreşti exersate îndelung prin spatele alimentărilor, pe când proştii stăteau la coadă, au făcut acelaşi lucru.
După o vreme, s-au întâlnit, şi unii şi alţii, în ceea ce presa colorată numeşte “high life-ul societăţii”. Ei sunt acolo, fără deprinderile sociale pe care ţi le asigură educaţia în timp, fără o substanţă de bază care să predispună la învăţarea regulilor noului joc, fără aspiraţia unui salt, sau măcar al unui târâş, spre calitate.

Vedem miliardari care sparg seminţe în lojele de lux ale stadioanelor, înjurând antrenorii pe care cu numai câteva zile în urmă îi împingeau de fund pe piedestale, vedem bogătaşi care scuipă ziarişti dar au aere de mafioţi clasicizaţi prin “Naşul” lui Puzo, tipi cu părul alb care-si pun haine de zici că şi-a dat Dârţă drumul la imaginaţie pe ei şi umblă cu limba pe umăr după încă o apariţie într-un ziar de scandal.

Te cruceşti când vezi o asemenea lipsă de interes pentru numele lor, pentru ce reprezintă ei în spaţiul public. Nu doresc să fie mai mult, nu le trece prin cap ideea că ar putea evolua în vreo direcţie, alta decât contul bancar.
În alte părţi ale lumii bogătaşii ţin la numele lor, la ceea ce lasă în urmă la nivel de modele sociale, se implică în proiecte culturale, în acţiuni de binefacere serioase, nu-şi croiesc din viaţa intimă nişte budigăi pe care ţi-i aruncă pe ochi, cu un gest larg de stripteoză, la fiecare apariţie publică.
Pentru oamenii cu pretenţii lucrează echipe întregi de consilieri, de specialişti în PR, oameni care sunt şi ascultaţi, nu folosiţi ca interpuşi în afaceri dubioase, cum se mai întâmplă pe la noi, mai ales în spaţiul politic.

Să particularizăm puţin:

Obositul şi încercănatul subiect Columbeanu

Omul este un exemplu perfect de magnat care-şi bate joc de imaginea lui cu o consecvenţă demnă de cauze mult mai bune:

•   A ştiut să facă milioane, dar nu-i trece prin cap, când angajează şoferi pentru mult mai tânăra sa nevastă, aceştia să nu arate ca nişte playboi şi să nu fie de-o vârstă cu ea. După aceea e şocat că este înşelat, face scandal, îi dă afară şi angajează alţii la fel.
•   La peste 50 de ani se îmbracă de parcă vrea să se apuce de freestyle şi, mai mult decât atât, să-l bată pe Cerebel la notorietate în rândul puştoaicelor de liceu.
•   Aruncă bani pe toate prostiile, pe pantaloni cu petice de zici că s-a apucat să dreseze pit-bulli şi nu-i iese, dar nu auzi să facă măcar o sponsorizare de doamne-ajută cu o carte, o piesă de teatru, un copil de valoare, o măslină, ceva.
•   Ţine morţiş să-i ştie poporul tot. Casa, maşinile, să-i vadă femeia cu pirostriile pe cap în biserică, aventurile cu pupici tandri la subraţul câte unei anonime dornice de afirmare prin scandal, cununiile şi tăierile de moţ.
•   Are mereu badigarzi după el, dar nu plăteşte o firmă de PR să-l înveţe cum să pară (măcar) altceva decât un piţiponc bun numai de întins pe canapeaua psihanalitică şi bătut la fund cu propriile complexe.

Clar:

la noi şi bogăţia este o manea, bogătaşii dau din buric şi din casă, întrebându-se uneori, indignaţi, de ce nu sunt luaţi în serios. Uite d-aia.

***

© dan cârlea – toate drepturile rezervate



■ Campania noastra, cea de toate zilele

16/10/2009

De la o vreme, campaniile se tin scai de noi. Toti trag de par semnale de alarma, sufla in trambite apocaliptice, emit idei cum ca, domne, asa nu se mai poate.
E inadmisibil.

Pana la un punct, e firesc. Cu cat vremurile sunt mai aspre, cu cat gradul de anormalitate simtit in viata cotidiana este mai incins, cu atat se inmultesc si cei care vor sa schimbe lucrurile; si, cum pornirea fireasca este sa tai raul din radacina, sa smulgi, sa parjolesti buruiana, te apuci de lucru si in toiul actiunii uiti ca scopul este insamantarea ulterioara.
Smulgi, dai foc, urli, te bati cu fundul de pamant, arati cu degetul, iar apoi nimic.
Ti-ai facut numarul (ai crescut vanzarie, raitingul) si gata, ajungi la concluzii.

De fapt, la concluzia romaneasca: Asta-i viata! Si mergi mai departe, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Scufundarea in generalitati, in sabloane recognoscibile, referirea permanenta la fleacurile pe care le stim cu totii: bizoni, pitzipoance, poponeti, vedete de carton, analisti omniscienti, politruci agramati, tarfe cu staif si ML, etc., poate sa te duca la ideea unui simplu si partial eficient artificiu de marketing.

Dar si la constatarea ca se incearca anularea unui balci prin ridicarea unui circ peste drum, si nu a unui teatru. Doamne fereste a unei opere!

In presa declarata quality se aloca spatii imense criticii, pamfletului, ironiei, admonestarii, combaterii. Dar niciun dreptunghiulet A6 nu se poate gasi pentru promovarea unor valori necunoscute publicului larg. Televiziunile nu invita decat oameni cunoscuti, presa nu promoveaza decat clasici.
Nimic nou nu poate intra fara niste proptele serioase si fara niste justificari abile care sa arate ca publicul are nevoie de asta, acum.

Si ca sa nu facem si noi ce criticam la altii, sa dam numai doua exemple:

  • Florin Caragiu poet, eseist, absolvent de matematica si teologie + master, directorul unei edituri (Platytera), care a scos zeci de carti de profil. Un om care are ce spune, care a facut multe.
    Nu merita promovat in presa mare.
  • Razvan Tupa – scriitor, jurnalist, promotor de cultura, de ani si ani organizeaza “Poeticile cotidianului”.
    Nu merita invitat la emisiuni tv, nu merita cunoscut de marele public. Cetatenii trebuie sa creada ca poezie este numai aia pe care a scris-o Eminescu si Paunescu si mai nou, nimic.
  • In lipsa curajului de a promova ceva nou, de a fi primul care spune altfel, e bun si mimetismul. Daca vanturi ce stiu toti, sigur nu-ti sare nimeni in cap.
    Si vinzi.

    © dan carlea – toate drepturile rezervate

    Vot – http://www.ftw.ro/Social/Campania_noastra_cea_de_toate_zilele


    ■ Cate ceva despre invers

    15/10/2009

    © dan carlea

    E greu de aflat cand a inceput exact Ion Cristoiu sa dezvolte o pasiune mistuitoare pentru argumentul cum ca el este intentionat invers decat majoritatea, ca sustine mereu altceva decat cei multi in mod programatic, dar se pare ca, odata cu trecerea timpului, crede tot mai mult in ceea ce spune.

    Probabil, daca e sa facem nitica psihanaliza, argumentul a pornit dintr-o nevoie a maestrului de a sugera opozitia sa inversunata fata de orice inregimentare, neirolarea in trenduri, in armate mogulice, neplutirea in siaje de lideri. Si, cum desele acoperiri ale crestetului cu palma ne indica un chel neasumat si in cautare de o mesa potrivita, nu putem decat sa zambim.

    Asa ca: era poporul cu Iliescu, maestrul era contra. Era poporul cu Basescu, maestrul spunea pas si trecea baricada. Nu mai e poporul cu Basescu, maestrul il apara. Rade lumea de europarlamentarul Elena, Cristoiu ii vede calitatile si ni le explica si noua.

    Maestrul pare convins ca aceasta atitudine este chiar mai mult decat garantia independentei domniei sale, este insasi purtatoarea de drapel a nevoii de democratie care il mistuie.

    Insa e o mica problema: o analiza la rece presupune lipsa premonitiilor concluziei la care vei ajunge in urma ei.
     

    Adica esti impotriva lui X si a politicii lui, pentru ca – si insiri cauzele -, nu declari de la inceput ca pozitia ta este cutare – fiindca altii sunt invers – si apoi cauti argumentele care sa o valideze.

    A te defini din start Gica Contra, omul care spune pe dos decat spun majoritatea si a pretinde ca asta reprezinta o garantie a independentei tale este o gluma demna de dumnezeul gainii care nastea pui vii sub bulina rosie a Evenimentului de odinioara.

    _________________________________

    a se vedea interviul de aici